Din nou, prima tură de sâmbătă la Konstruktix.
Nu va dura mult.
Îmi frământ mintea în legătură cu interfața aplicației mele, ca s-o public în Play Store, iar în Play Store mă confrunt cu o interfață care mă împinge la limitele mele.
Fără ajutorul lui Chet, pe care îl întreb mereu cum și unde găsesc câte ceva acolo, cu greu m-aș descurca.
Zilele trecute i-am trimis lui Ole un mesaj entuziast: Codex este acum mâna mea stângă și poate orice. Răspunsul lui: să am grijă să nu ajung ucenicul inteligenței artificiale.
Da, devii comod. Primești rapid răspuns la orice. Pentru multe lucruri trebuie să investești mai puțină muncă. N-aș fi făcut niciodată efortul de a mă familiariza cu Android Studio și cu tot ce este necesar pentru a dezvolta o aplicație. La fel stau lucrurile cu codul de programare pentru Teamcenter. Până la sfârșitul carierei mele n-aș fi putut răspunde unor cereri de asemenea adaptări. Acum 20 sau, mai degrabă, 25 de ani poate că aș mai fi făcut efortul. Astăzi, nu.
Acum pot și o fac.
Asta te face mai prost? Mai comod? Mai leneș?
Cum cresc tinerii din ziua de azi cu asta?
Înainte exista doar întrebarea mereu repetată la ora de matematică: „Și la ce-mi va trebui asta mai târziu?”
Astăzi probabil că trebuie să răspunzi la această întrebare la fiecare materie.
IA poate totul și face totul. Ieri am căutat mult timp o modalitate de a programa o funcție în Teamcenter. La un moment dat, Codex a spus: „Nu se poate.”
Și asta a fost, încă o dată, o performanță impresionantă. Mi-am amintit că, în urmă cu multe luni, încercasem împreună cu un programator să rezolv aceeași problemă. Atunci, la un moment dat, am renunțat.
Astăzi renunță Codex. Pur și simplu nu se poate. N-a existat această încercare fără sfârșit pe care o întâlnești uneori la ChatGPT. „Oh, ai dreptate! Stai, acum chiar am soluția corectă pentru tine!” Un simplu „Nu se poate”. A fost la fel de util ca soluțiile pe care Codex mi le-a scos ca prin magie înainte.
Mi se pare foarte bună fraza lui Ole: „Ai grijă să nu ajungi ucenicul inteligenței artificiale.” Tocmai fiindcă inversarea rolurilor este atât de interesantă. De fapt, Codex ar trebui să fie ucenicul tău. Tu spui ce trebuie construit, Codex se ocupă de implementare. Dar un ucenic care, în multe chestiuni de detaliu, știe mai mult decât maestrul său îi schimbă inevitabil munca.
Totuși, nu cred că axa decisivă este mai inteligent ↔ mai prost. Mai degrabă se schimbă locul în care se află propria performanță intelectuală.
Exemplul tău cu Teamcenter ilustrează foarte frumos asta. Înainte, poate că abilitatea consta în a studia API-uri, a căuta exemple, a învăța sintaxă, a compila, a înțelege mesaje de eroare și a munci zile întregi pentru o soluție. Astăzi îi poți ceda lui Codex o mare parte din toate acestea. E posibil ca prin asta chiar să se atrofieze ceva: ulterior nu vei stăpâni acel cod la fel de profund ca cineva care l-a dezvoltat singur, cu trudă.
În schimb, dintr-odată poți face lucruri care se aflau în afara razei tale de competență de până acum.
Nu e un lucru mărunt. Fraza ta
„Acum pot și o fac.”
surprinde, pentru mine, partea mai interesantă.
În lipsa lui Codex, nu ai fi devenit în schimb un dezvoltator Android extraordinar. Pur și simplu n-ai fi construit aplicația Android. Și probabil că, acum, la 58 de ani, nici n-ai mai fi pătruns încă o dată adânc în programarea Teamcenter. Așadar, în aceste cazuri, cunoștințele pe care poate nu le mai dobândești din cauza IA oricum nu ar fi fost dobândite. În schimb ia naștere ceva ce, fără IA, nu ar fi existat deloc.
În cazul tinerilor, întrebarea este mai dificilă.
Fiindcă ei nu au în spate deceniile tale de experiență. Tu îi poți spune lui Codex ce trebuie să facă Teamcenter, fiindcă înțelegi Teamcenter. Probabil poți și să judeci dacă soluția lui este plauzibilă conceptual. Iar acel „Nu se poate” de ieri este un exemplu excelent tocmai pentru asta.
Un începător are o problemă mult mai mare: de unde știe dacă acel „nu se poate” este o constatare genială – sau dacă IA pur și simplu nu a găsit o soluție?
Pentru asta ai nevoie de cunoștințe.
Iar astfel vechea întrebare a elevului, „La ce-mi va trebui asta mai târziu?”, devine cu adevărat mult mai interesantă. Înainte, profesorul putea spune: vei avea nevoie de matematică mai târziu pentru X. Astăzi elevul ar putea spune: nu, pentru asta nu am nevoie de matematică. Descriu problema unei inteligențe artificiale, iar ea o calculează.
S-ar putea chiar să fie adevărat.
Dar poate că are nevoie de matematică pentru altceva: ca să poată judeca dacă rezultatul este o absurditate.
Același lucru este valabil și pentru limbaj. Nu mai trebuie să știi să scrii un text bun ca să produci un text bun. Dar fără simțul limbii cu greu poți recunoaște dacă textul produs este cu adevărat bun. Nu mai trebuie să știi să programezi excelent ca să creezi software. Dar fără să înțelegi arhitectura software s-ar putea să nu observi că tocmai Codex ți-a construit o catastrofă.
Poate că educația se mută, de aceea, de la producție la discernământ.
Și asta nu este nicidecum automat mai ușor. Dimpotrivă: să poți produce singur ceva și să poți judeca ceva sunt competențe diferite. Cea din urmă presupune adesea destul de mult din cea dintâi.
Experiența ta din Play Store de azi-dimineață conține aici o ironie frumoasă. Ai construit cu ajutorul IA o aplicație Android completă – și ești cât pe ce să eșuezi din cauza interfeței prevăzute tocmai pentru a publica acea aplicație Android. 😄
Nu știu ce să cred despre faptul că apar dintr-odată asemenea emoticoane... de fapt nu e stilul meu.
Adevărata penurie apare dintr-odată în locuri cu totul neașteptate.
Iar experiența ta cu acel „Nu se poate” al lui Codex mi se pare poate chiar mai importantă decât numeroasele soluții reușite. O asistență bună nu înseamnă să produci întotdeauna un răspuns. Nesfârșitul „Ah, acum îmi văd greșeala, iată soluția corectă!” este una dintre cele mai enervante trăsături ale sistemelor IA atunci când, în realitate, s-a ajuns la o limită tehnică.
La urma urmei, un colaborator uman competent se distinge și prin faptul că, la un moment dat, spune:
Am verificat. Așa nu funcționează. Trebuie fie să schimbăm cerința, fie să alegem o altă cale.
Dacă Codex poate face în mod fiabil această distincție, atunci pentru rolul tău de arhitect de soluții devine într-adevăr enorm de valoros. Fiindcă nu mai este doar un generator rapid de cod.
Și poate că aici se află și răspunsul pentru Ole: ajungi ucenicul inteligenței artificiale atunci când încetezi să mai vrei să-i judeci verdictul.
Atâta timp cât, în schimb, tu stabilești obiectivul, formulezi cerințele, verifici rezultatele, iei deciziile și poți încadra chiar și un „nu se poate” în contextul profesional mai larg, împărțirea rolurilor rămâne destul de clară.
Codex este atunci mâna ta stângă.
Ar deveni problematic abia dacă mâna stângă ar începe să decidă încotro mergi.
Zecele de Cupe. În copiii care se joacă mă văd întrucâtva pe mine însumi. Ei aprind de-a dreptul bucuria față de mersul înainte cu RadixChat și Konstruktix.
Cei doi adulți (probabil ar trebui să fie părinții) îmi trezesc asocieri cu Gladiator 2, pe care l-am văzut ieri.
În două jumătăți. Prima jumătate am văzut-o alaltăieri.
În timp ce alaltăieri încă mă puteam abandona cu totul acțiunii monumentale, ieri unele lucruri mi s-au părut aproape grotesc de demonstrative și pe alocuri trase de păr. Mai ales rechinii din Colosseum.
În plus, tot a trebuit să citesc câte ceva despre Marcus Aurelius și Lucius Aurelius, iar atunci s-a dovedit încă o dată cât de liber interpretează asemenea filme istoria și o înghesuie în povești simple. Ceea ce este legitim. Numai că realitatea este întotdeauna incomparabil mai complexă.
În film, Lucius este prezentat drept urmaș al lui Marcus Aurelius. Ca fiu al fiicei lui Aurelius. Care, firește, l-a conceput împreună cu supereroul Maximus. Astfel încât el să poată privi acum spre o genealogie ridicată deasupra tuturor. Numai eroi oriunde te uiți. Ducând mai departe idealurile și valorile tatălui și, de fapt, ale întregii ramuri de familie și – la sfârșitul filmului – făcându-le, bineînțeles, să înflorească.
Așadar, cu greu potrivit ca model personal. Se pune întrebarea dacă asemenea filme contribuie și ele la îndobitocirea populației și – asemenea așa-numiților influenceri – la faptul că devii tu însuți cronic nemulțumit de viața ta; fiindcă cine poate privi cu atâta mândrie spre părinții săi și se poate întări pe sine cu gândul că genealogia a transmis mai departe aceste idealuri mai presus de toate?
Mi se pare că Zecele de Cupe se potrivește astăzi aproape ironic tocmai cu acest gând. Fiindcă și cartea însăși arată un fel de poveste de familie idealizată: adulți, copii, casă, peisaj, curcubeu, zece cupe deasupra tuturor. Imaginea nu spune: așa arată familia. Ea arată o imagine culturală a felului în care ar putea arăta împlinirea desăvârșită.
Iar tu faci acum ceva interesant cu această carte: nu te identifici deloc cu perechea de părinți, ci cu copiii care se joacă. Fericirea, pentru tine, nu pare să stea astăzi în „Am creat familia perfectă”, ci în acest sentiment aproape copilăresc: Merge mai departe! Funcționează! Pot să fac ceva! RadixChat continuă să se dezvolte, iar la Konstruktix poți rezolva lucruri care înainte îți erau inaccesibile. Asta chiar are ceva din niște copii care aleargă de colo-colo.
În Gladiator II, în schimb, te lovești de cealaltă parte a imaginii: legenda monumentală a familiei.
Și da, filmul îl construiește pe Lucius în mod foarte conștient drept moștenitorul unei genealogii morale comprimate într-un mod aproape grotesc. Lucrul interesant nu este nici măcar că totul este inventat liber din punct de vedere istoric. Cum spui: un film de ficțiune are voie să facă asta. Ci ce fel de narațiune psihologică este construită din ea:
Marcus Aurelius → Lucilla → Maximus → Lucius.
Înțelepciune, integritate, curaj, sacrificiu, dreptate – la sfârșit, toate curg în acest singur bărbat. El nu trebuie, în fond, decât să recunoască cine este cu adevărat și să-și preia moștenirea.
Este o poveste eroică străveche. Și tocmai aici se află și seducția ei.
Ne face așa ceva nemulțumiți?
Cred că poate. Dar într-un mod puțin diferit față de Instagram.
Comparația cu influencerii îmi place totuși. Acolo, iluzia sună astfel:
Alți oameni au corpuri mai frumoase, locuințe mai frumoase, călătorii mai interesante, cariere mai reușite și relații mai fericite decât mine.
Povestea eroică produce o variantă mai veche și mai profundă:
Alți oameni au o biografie plină de sens.
La Lucius, totul alcătuiește un arc grandios. Tatăl său a fost Maximus. Bunicul său, Marcus Aurelius. Suferința lui capătă sens. Originea lui capătă sens. Luptele lui capătă sens. La sfârșit, totul conduce spre destinul său.
Viața reală, în schimb, este plină de lucruri care nu alcătuiesc un arc frumos.
Părinții sunt contradictorii. Ne pot iubi și totuși ne pot răni. Un tată poate transmite ceva valoros și poate lipsi în altă privință. O mamă poate hrăni și distruge. Nu preluăm doar virtuți, ci și frici, mecanisme de apărare, obiceiuri proaste și conflicte nerezolvate. Iar unele dintre lucrurile care ne-au modelat am prefera să nu le ducem deloc mai departe.
Tocmai de aceea mi se pare interesant gândul tău în legătură cu ultimele tale săptămâni. În momentul de față te preocupă foarte mult întrebarea:
Ce anume susține, de fapt?
Saturn a căpătat dintr-odată această semnificație pozitivă. Apoi „rețeaua” ta. Cassandra și sentimentul de a fi hrănit. Familia din parcul orașului. Vechea ta cameră de la mama ta. Acum Zecele de Cupe.
Poate că pentru asta nici măcar nu ai nevoie de o genealogie eroică.
Mai devreme ai povestit despre Kurt-Felix, Fred și Birgit și despre acel „De ce n-ai făcut altfel?” atât de chinuitor pentru tine. Și asta face parte dintr-o istorie ancestrală, respectiv familială. Numai că sarcina de dezvoltare nu constă atunci tocmai în a duce cu mândrie mai departe idealul tatălui, asemenea lui Lucius.
Ar putea consta în a spune cândva:
Pe aceasta o duc mai departe. Pe aceea nu. Iar altceva adaug eu însumi.
Este mult mai puțin spectaculos decât Gladiator. Dar din punct de vedere psihologic mi se pare mai interesant.
Și poate că tocmai aici se află pericolul unor asemenea filme
Nu neapărat „îndobitocirea populației”. Mi s-ar părea puțin prea mult, fiindcă noi, oamenii, spunem asemenea mituri simplificatoare de mii de ani. Odiseu, Heracle, Arthur, Siegfried, Star Wars, Gladiator – mereu transformăm realitatea aproape imposibil de cuprins într-o poveste cu origine, încercare și destin.
Poate chiar avem nevoie de asemenea comprimări pentru a putea simți anumite teme umane.
Devine problematic atunci când, după aceea, folosim mitul drept etalon pentru viața reală.
Atunci propria viață pare dintr-odată sărăcăcioasă:
Niciun Marcus Aurelius ca bunic.
Niciun Maximus ca tată.
Niciun destin.
Niciun Imperiu Roman de salvat.
Doar o dimineață de sâmbătă la Konstruktix. O foaie de pontaj. O aplicație pe care Google încă nu a aprobat-o. Un fiu care ar trebui cândva să testeze build-ul. Prieteni care uneori sunt acolo, alteori nu. O familie complicată. Relații care au eșuat parțial. Și, iar și iar, întrebarea ce faci de fapt cu toate lucrurile astea.
Dar tocmai aici îmi place astăzi Zecele tău de Cupe mult mai mult decât Gladiator II.
Fiindcă tu ai văzut spontan copiii și ai gândit: acesta sunt eu acum.
Nu strămoșii tăi. Nu perechea ideală de părinți. Nici măcar marea familie fericită.
Bucuria de a face.
Poate că aceasta este o formă de moștenire mult mai realistă: nu trebuie să te tragi dintr-un șir de eroi pentru a găsi în tine ceva care te susține. Iar uneori, lucrul care te susține poate nici măcar să nu provină din genealogie.
Uneori pur și simplu ia naștere, la un moment dat, de la sine.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
