Despre prostie, de Robert Musil (2.10.2026)

Musil:

Doamnelor și domnilor!
Cine se încumetă astăzi să vorbească despre prostie riscă să aibă de suferit în felurite chipuri; gestul îi poate fi interpretat drept aroganță, ba chiar drept tulburare a dezvoltării contemporane. Eu însumi am scris deja cu câțiva ani în urmă: «Dacă prostia nu ar semăna până la confuzie cu progresul, talentul, speranța sau îmbunătățirea, nimeni nu ar vrea să fie prost.»

Aceasta se întâmpla în 1931; și nimeni nu va îndrăzni să se îndoiască de faptul că lumea a cunoscut și de atunci progrese și îmbunătățiri! Astfel, întrebarea dobândește treptat o anumită urgență de neamânat: Ce este, de fapt, prostia?

Nu vreau să trec cu vederea nici faptul că, în calitate de poet, cunosc prostia de și mai multă vreme; aș putea chiar spune că uneori m-am aflat cu ea într-o relație colegială! Și de îndată ce un bărbat deschide ochii în poezie, se vede, pe deasupra, în fața unei rezistențe aproape imposibil de descris, care pare capabilă să ia toate formele:

fie una personală, precum figura demnă a unui profesor de istorie literară care, obișnuit să țintească la distanțe imposibil de controlat, ratează în prezent cu urmări funeste;

fie una generală și aeriană, precum transformarea judecății critice prin cea comercială, de când Dumnezeu, în bunătatea Sa greu de înțeles pentru noi, a dăruit limbajul omenesc și producătorilor de filme sonore.

Am descris și înainte, o dată sau alta, mai multe asemenea fenomene; dar nu este necesar să repet sau să completez aceasta (și, aparent, ar fi chiar imposibil, având în vedere înclinația spre grandoare pe care o are totul astăzi): Este suficient să subliniem ca rezultat sigur că alcătuirea neartistică a unui popor nu se manifestă abia în vremuri rele și în chip brutal, ci deja în vremuri bune și în toate chipurile, astfel încât asuprirea și interdicția diferă doar ca grad de doctoratele honoris causa, numirile academice și împărțirea premiilor.

Am bănuit întotdeauna că această rezistență multiformă a unui popor care se laudă cu iubirea sa de artă împotriva artei și a spiritului mai fin nu este decât prostie, poate un soi aparte al ei, o prostie artistică specială și poate și o prostie a sentimentului; în orice caz, ea s-ar manifesta astfel încât ceea ce numim rafinament spiritual ar fi totodată și o prostie rafinată. Iar nici astăzi nu văd prea multe motive să renunț la această concepție.

Firește, nu tot ceea ce desfigurează o preocupare atât de deplin omenească precum arta poate fi pus pe seama prostiei; după cum ne-au învățat mai ales experiențele ultimilor ani, trebuie să rămână loc și pentru diferitele forme ale lipsei de caracter.
Dar nu ar trebui obiectat că noțiunea de prostie nu are ce căuta aici fiindcă se referă la intelect, nu la sentimente, în timp ce arta ar depinde de acestea din urmă.
Aceasta ar fi o eroare.
Chiar și plăcerea estetică este judecată și sentiment. Și vă rog să-mi îngăduiți ca acestei mari formule, pe care am împrumutat-o de la Kant, să-i adaug nu numai amintirea că el vorbește despre o facultate de judecare estetică și despre o judecată de gust, ci și să repet imediat antinomiile la care conduce:

Teză: Judecata de gust nu se întemeiază pe concepte, căci altfel s-ar putea disputa asupra ei (ar putea fi decisă prin dovadă).

Antiteză: Ea se întemeiază pe concepte, căci altfel nu s-ar putea nici măcar discuta în contradictoriu asupra ei (nu s-ar putea tinde spre un acord).

Iar acum aș vrea să întreb dacă nu cumva o judecată asemănătoare, cu o antinomie asemănătoare, stă și la temelia politicii și a învălmășelii vieții în genere. Și nu ne putem aștepta, acolo unde judecata și rațiunea sunt acasă, și la surorile și surioarele lor, diferitele forme ale prostiei?
Atât despre importanța lor. Erasmus din Rotterdam a scris în încântătoarea și încă neuzata sa «Elogiul nebuniei» că, fără anumite prostii, omul nici măcar n-ar veni pe lume!

*

Mulți oameni își arată și ei sentimentul stăpânirii pe cât de rușinoase, pe atât de puternice pe care prostia o exercită asupra noastră, afișând o surpriză prietenoasă și conspirativă de îndată ce aud că cineva în care au încredere intenționează să invoce această fiară pe nume.
Nu numai că am putut trăi inițial această experiență pe propria piele, dar am aflat curând și valabilitatea ei istorică atunci când, căutând înaintași în tratarea prostiei – dintre care, în mod surprinzător, am ajuns să cunosc foarte puțini; dar înțelepții par să prefere să scrie despre înțelepciune! –, un prieten erudit mi-a trimis ediția tipărită a unei conferințe ținute în 1866, al cărei autor era Joh. Ed. Erdmann, discipolul lui Hegel și profesorul din Halle.
Această conferință, intitulată «Despre prostie», începe chiar cu faptul că până și anunțul ei fusese întâmpinat cu râsete; și de când știu că așa ceva i se poate întâmpla chiar și unui hegelian, sunt convins că există ceva aparte în asemenea purtare a oamenilor față de cei care vor să vorbească despre prostie și mă simt foarte nesigur în convingerea că am provocat o putere psihologică uriașă și profund ambivalentă.

De aceea prefer să-mi mărturisesc imediat slăbiciunea în care mă aflu în fața ei: Nu știu ce este. Nu am descoperit nicio teorie a prostiei cu ajutorul căreia să mă pot încumeta să salvez lumea; ba nici măcar în limitele reținerii științifice nu am găsit vreo cercetare care s-o fi făcut obiectul ei, sau fie și numai un acord care, de bine, de rău, să se fi conturat asupra noțiunii sale în tratarea unor lucruri înrudite. Aceasta se poate datora necunoașterii mele, dar este mai probabil ca întrebarea «Ce este prostia?» să corespundă la fel de puțin obiceiurilor de gândire actuale ca întrebările despre ce sunt bunătatea, frumusețea sau electricitatea.

Cu toate acestea, dorința de a forma această noțiune și de a răspunde cât mai lucid cu putință unei asemenea întrebări preliminare a întregii vieți are o atracție deloc neînsemnată; de aceea am căzut și eu într-o zi pradă întrebării ce este prostia «cu adevărat», și nu cum defilează ea, a cărei descriere ar fi fost mult mai degrabă datoria și priceperea mea profesională. Și, cum nu voiam să mă ajut pe cale poetică și nici nu puteam pe cale științifică, am încercat în modul cel mai naiv, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri: Am urmărit pur și simplu întrebuințarea cuvântului prost și a familiei sale, am căutat exemplele cele mai obișnuite și am încercat să leg între ele cele pe care tocmai le notam.

O asemenea metodă are, din păcate, întotdeauna ceva dintr-o vânătoare de fluturi ai verzei: Ceea ce crezi că observi urmărești o vreme fără să-l pierzi, dar, cum din alte direcții vin pe exact aceleași trasee în zigzag alți fluturi foarte asemănători, curând nu mai știi dacă îl urmărești tot pe același. Astfel, nici exemplele din familia prostiei nu vor permite întotdeauna să deosebim dacă mai au într-adevăr o legătură originară sau doar conduc exterior și pe nesimțite observația de la unul la altul; și nu va fi deloc simplu să le aducem sub aceeași pălărie despre care să putem spune că aparține cu adevărat unui prost.

*

Cum se începe este, în asemenea împrejurări, aproape indiferent; să începem deci cumva: poate cel mai bine chiar cu dificultatea inițială că oricine vrea să vorbească despre prostie sau să participe cu folos la o asemenea conversație trebuie să presupună despre sine că nu este prost și, așadar, arată că se consideră înțelept, deși a face aceasta este îndeobște socotit un semn de prostie!

Dacă cercetăm acum întrebarea de ce este socotit prostesc să arăți că ești înțelept, se impune mai întâi un răspuns care pare să poarte praful mobilierului strămoșesc: Ar fi mai prudent să nu te arăți înțelept. Este probabil ca această prudență profund bănuitoare, la prima vedere de neînțeles astăzi, să provină încă din condiții în care pentru cel mai slab era cu adevărat mai înțelept să nu fie socotit înțelept: înțelepciunea sa putea amenința viața celui puternic! Prostia, dimpotrivă, adoarme neîncrederea; ea «dezarma», cum se mai spune și astăzi.

Urme ale unei asemenea vechi istețimi și viclenii prostești se găsesc într-adevăr și astăzi în raporturi de dependență în care forțele sunt atât de inegal împărțite, încât cel mai slab își caută salvarea prefăcându-se mai prost decât este; ele apar, de exemplu, ca așa-numita șiretenie țărănească, apoi în relațiile servitorilor cu stăpânirea care poartă cultura pe vârful limbii, în raportul soldatului cu superiorul, al elevului cu profesorul și al copilului cu părinții. Pe cel care deține puterea îl irită mai puțin dacă cel slab nu poate decât dacă nu vrea. Prostia îl aduce chiar «la disperare», deci, fără îndoială, într-o stare de slăbiciune!
Cu aceasta se potrivește de minune faptul că istețimea îl «înfurie» cu ușurință! Ea este apreciată la omul supus, dar numai câtă vreme este legată de un devotament necondiționat. În clipa în care îi lipsește acest certificat de bună purtare și devine nesigur dacă servește avantajului celui care domnește, este numită mai rar istețime decât lipsă de modestie, obrăznicie sau perfidie; și apare adesea un raport de parcă ar leza cel puțin onoarea și autoritatea celui care domnește, chiar dacă nu-i amenință cu adevărat siguranța.

În educație, aceasta se exprimă prin faptul că un elev înzestrat și răzvrătit este tratat cu mai multă asprime decât unul care se împotrivește din obtuzitate. În morală, a condus la ideea că o voință trebuie să fie cu atât mai rea cu cât este mai bună cunoașterea împotriva căreia acționează.

Nici justiția nu a rămas cu totul neatinsă de această prejudecată personală și judecă de obicei executarea inteligentă a unei infracțiuni cu o defavoare deosebită, ca fiind «rafinată» și «lipsită de simțire».

Iar din politică să-și ia fiecare exemplele de unde le găsește.

Dar și prostia – va trebui, probabil, obiectat aici – poate irita și nu liniștește câtuși de puțin în toate împrejurările.

Pe scurt, ea trezește de obicei nerăbdare, iar în cazuri neobișnuite și cruzime; iar excesele respingătoare ale acestei cruzimi bolnăvicioase, numite în mod curent sadism, arată destul de des oameni proști în rolul victimei.
Evident, aceasta vine din faptul că ei cad mai ușor decât alții pradă celui crud; dar pare să aibă legătură și cu faptul că lipsa lor de rezistență, perceptibilă din toate părțile, înnebunește imaginația așa cum mirosul sângelui întețește patima vânătorii și o ademenește într-un pustiu unde cruzimea merge «prea departe» aproape numai fiindcă nu mai găsește nicăieri o limită.

Acesta este un element de suferință în însuși cel care provoacă suferința, o slăbiciune încastrată în brutalitatea sa; și, deși indignarea privilegiată a compasiunii jignite rareori ne lasă să observăm aceasta, cruzimea, asemenea iubirii, are și ea nevoie de doi oameni potriviți unul pentru celălalt! A discuta acest lucru ar fi, desigur, destul de important într-o omenire chinuită de «cruzimea ei lașă față de cei mai slabi» (și așa sună, probabil, și cea mai obișnuită parafrază a sadismului) la fel de mult ca cea de astăzi; dar, având în vedere firul principal al legăturii urmărite și strângerea fugitivă a primelor exemple, chiar și ceea ce s-a spus despre aceasta trebuie socotit deja o digresiune. Iar în ansamblu nu se poate câștiga de aici mai mult decât că poate fi prostesc să te lauzi că ești înțelept, dar nici nu este întotdeauna înțelept să-ți creezi reputația de prost.

Nimic nu poate fi generalizat de aici; sau singura generalizare deja admisibilă ar trebui să fie că lucrul cel mai înțelept ar fi să te faci cât mai puțin remarcat în această lume! Și, într-adevăr, această linie finală trasă sub întreaga înțelepciune nu a fost deloc rară.

Dar și mai adesea acest rezultat mizantropic este folosit doar pe jumătate sau numai în sens figurat și prin substituție; atunci el conduce reflecția în cercul poruncilor modestiei și al altora încă mai cuprinzătoare, fără ca aceasta să trebuiască să părăsească de tot domeniul prostiei și al istețimii.
Atât de teama de a părea proști, cât și de teama de a încălca buna-cuviință, mulți oameni se consideră înțelepți, dar nu o spun. Iar dacă totuși se simt siliți să vorbească despre aceasta, o spun pe ocolite, afirmând despre ei înșiși, de pildă: «Nu sunt mai prost decât alții.»
Și mai popular este să faci cât mai detașat și obiectiv posibil observația: «Cred că pot spune despre mine că posed o inteligență normală.» Iar uneori convingerea propriei istețimi iese la iveală și pe ușa din dos, ca în expresia: «Nu mă las prostit!»

Cu atât mai remarcabil este că nu numai individul ascuns se privește în gândurile sale ca fiind neobișnuit de înțelept și bine înzestrat, ci și omul care acționează în istorie spune sau lasă să se spună despre el, de îndată ce are puterea s-o facă, că este peste măsură de înțelept, luminat, demn, sublim, milostiv, ales de Dumnezeu și chemat la istorie.
Da, îi place să spună aceasta și despre un altul de a cărui reflexie se simte luminat. În titluri și formule de adresare precum Maiestate, Eminență, Excelență, Magnificență, Grație și altele asemenea, acest lucru s-a păstrat pietrificat și abia dacă mai este însuflețit de conștiință; dar reapare imediat în deplină vitalitate când omul vorbește astăzi ca masă.

Mai ales o anumită pătură mijlocie inferioară a spiritului și sufletului este cu totul lipsită de rușine în fața nevoii de trufie, de îndată ce apare sub protecția unui partid, a unei națiuni, a unei secte sau a unui curent artistic și îi este permis să spună Noi în loc de Eu.
Cu o rezervă care se înțelege de la sine și poate rămâne deoparte, această trufie poate fi numită și vanitate; și sufletul multor popoare și state este astăzi într-adevăr stăpânit de sentimente printre care vanitatea ocupă fără îndoială unul dintre primele locuri. Între prostie și vanitate există însă din vechime o legătură intimă, și poate că ea oferă un indiciu. Un om prost pare de obicei vanitos și fiindcă îi lipsește istețimea de a ascunde aceasta; dar, de fapt, nici măcar nu este nevoie de acest lucru, căci înrudirea dintre prostie și vanitate este directă: Un om vanitos lasă impresia că realizează mai puțin decât ar putea; seamănă cu o mașină care-și lasă aburul să scape printr-o spărtură. Vechea zicală «Prostia și mândria cresc pe același lemn» nu înseamnă altceva, la fel ca expresia potrivit căreia vanitatea «orbește».

Este într-adevăr așteptarea unei performanțe mai mici ceea ce asociem noțiunii de vanitate, fiindcă vanitosul este gol și lipsit de rost și se apropie astfel ca sens de zadarnic. Iar această diminuare a performanței este așteptată și acolo unde în realitate există performanță: Vanitatea și talentul nu sunt rareori legate între ele; dar atunci avem impresia că s-ar putea realiza și mai mult dacă vanitosul nu s-ar împiedica singur. Această reprezentare tenace a diminuării performanței se va dovedi mai târziu și cea mai generală reprezentare pe care o avem despre prostie.

Comportamentul vanitos este însă, după cum se știe, evitat nu numai fiindcă poate fi prostesc, ci mai ales și ca tulburare a bunei-cuviințe. «Lauda de sine pute», spune o vorbă miezuroasă, și înseamnă că fanfaronada, a vorbi mult despre sine și a te lăuda sunt socotite nu doar lipsite de înțelepciune, ci și necuviincioase.

Dacă nu mă înșel, cerințele bunei-cuviințe astfel încălcate fac parte din poruncile multiforme ale reținerii și păstrării distanței, menite să cruțe amorul propriu, presupunându-se că acesta nu este mai mic la altul decât la noi înșine. Asemenea porunci ale distanței se îndreaptă și împotriva folosirii unor cuvinte prea directe, reglementează salutul și adresarea, nu îngăduie să ne contrazicem fără scuze sau ca o scrisoare să înceapă cu cuvântul Eu; pe scurt, cer respectarea anumitor reguli ca să nu ne apropiem «prea mult» unii de alții. Menirea lor este să echilibreze și să netezească relațiile, să ușureze iubirea aproapelui și iubirea de sine și să păstreze, ca să spunem așa, o temperatură medie a raporturilor omenești; iar asemenea prescripții se găsesc în orice societate, în cea primitivă chiar mai multe decât în cea înalt civilizată, ba le cunoaște și societatea animală lipsită de cuvinte, după cum se poate citi cu ușurință din multe dintre ceremoniile ei.

În sensul acestor porunci ale distanței este însă interzis nu doar să te lauzi insistent pe tine, ci și să-i lauzi astfel pe alții.
A-i spune cuiva în față că este un geniu sau un sfânt ar fi aproape la fel de monstruos ca a pretinde aceasta despre tine însuți; iar a-ți mânji singur fața și a-ți smulge părul nu ar fi, după simțirea de astăzi, mai bine decât a-l insulta pe altul. Ne mulțumim cu observațiile că nu suntem chiar mai proști sau mai răi decât ceilalți, după cum s-a menționat și mai înainte!
Evident, manifestările lipsite de măsură și de disciplină sunt cele asupra cărora apasă interdicția în condiții ordonate.

Și, fiindcă mai înainte a fost vorba despre vanitatea cu care popoarele și partidele se ridică astăzi în privința luminării lor, trebuie adăugat că majoritatea care se dezlănțuie – întocmai ca individul megaloman în reveriile sale – nu a luat în stăpânire doar înțelepciunea, ci și virtutea și se socotește curajoasă, nobilă, invincibilă, evlavioasă și frumoasă; și că există în lume o înclinație deosebită ca oamenii, atunci când apar în număr mare, să-și permită tot ceea ce le este interzis individual.
Aceste privilegii ale lui Noi devenit mare dau astăzi de-a dreptul impresia că civilizarea și îmblânzirea crescândă a individului trebuie compensate de o descivilizare a națiunilor, statelor și uniunilor de convingeri care crește în proporție potrivită; și, evident, în aceasta se manifestă o tulburare afectivă, o tulburare a echilibrului emoțional care, în fond, precedă opoziția dintre Eu și Noi și orice evaluare morală. Dar mai este aceasta – va trebui, probabil, să întrebăm – prostie, ba mai are măcar vreo legătură cu prostia?

Stimați ascultători! Nimeni nu se îndoiește!

Dar, înainte de răspuns, să ne tragem mai bine sufletul la un exemplu care nu este lipsit de farmec! Cu toții, deși mai ales noi, bărbații, și în special toți scriitorii cunoscuți, o cunoaștem pe doamna care vrea neapărat să ne încredințeze romanul vieții ei și al cărei suflet pare să se fi aflat mereu în împrejurări interesante, fără să fi ajuns la vreun rezultat, pe care îl așteaptă mai degrabă abia de la noi.
Este această doamnă proastă? Ceva care vine din mulțimea impresiilor obișnuiește să ne șoptească: Este! Dar atât politețea, cât și dreptatea cer să admitem că nu este astfel întru totul și întotdeauna.
Vorbește mult despre sine și, în general, vorbește mult.
Judecă foarte categoric și despre orice.
Este vanitoasă și lipsită de modestie.
Ne dă adesea lecții.
De obicei, viața ei amoroasă nu este în ordine și, în general, viața nu prea îi reușește.
Dar oare nu există alte feluri de oameni cărora li se potrivesc toate acestea sau cea mai mare parte?
A vorbi mult despre sine este, de pildă, și un prost obicei al egoiștilor, al celor neliniștiți și chiar al unui anumit soi de melancolici.

Iar toate acestea la un loc se potrivesc mai ales tinereții; la ea ține de-a dreptul de fenomenele creșterii să vorbească mult despre sine, să fie vanitoasă, să dea lecții și să nu se descurce prea bine cu viața, într-un cuvânt să arate exact aceleași abateri de la istețime și bună-cuviință, fără ca prin aceasta să fie proastă sau mai proastă decât rezultă în mod firesc din faptul că încă nu a devenit înțeleaptă!

Doamnelor și domnilor! Judecățile vieții cotidiene și ale cunoașterii sale a oamenilor nimeresc, probabil, de cele mai multe ori, dar de obicei nimeresc și pe alături. Nu s-au născut de dragul unei doctrine corecte, ci reprezintă, de fapt, doar mișcări spirituale de aprobare și respingere. Și acest exemplu ne învață așadar numai că ceva poate fi prostesc fără să trebuiască să fie, că semnificația se schimbă odată cu legătura în care apare ceva și că prostia este strâns întrețesută cu altceva fără ca undeva să iasă firul cu care țesătura ar putea fi desfăcută dintr-o singură mișcare.
Chiar și genialitatea și prostia sunt legate indisolubil, iar interdicția de a vorbi mult și mult despre sine, sub amenințarea de a fi socotit prost, este ocolită de omenire într-un chip aparte: prin poet.
El are voie, în numele umanității, să povestească faptul că ceva i-a plăcut la gust sau că soarele se află pe cer, are voie să se dezvăluie, să dea în vileag secrete, să facă mărturisiri, să dea fără menajamente socoteală personală (cel puțin mulți poeți țin la aceasta!); și toate acestea arată de parcă omenirea și-ar permite aici, ca excepție, ceva ce altminteri și-ar interzice. În felul acesta vorbește necontenit despre sine și, cu ajutorul poetului, a povestit aceleași istorii și experiențe de milioane de ori, schimbând numai împrejurările, fără ca de aici să-i fi rezultat vreun progres sau câștig de sens: N-ar trebui oare ca, prin folosirea pe care o dă poeziei sale și prin adaptarea acesteia la acea folosire, să ajungă și ea în cele din urmă bănuită de prostie? Eu, unul, nu consider deloc imposibil acest lucru!

Între domeniile de aplicare ale prostiei și imoralității – ultimul cuvânt înțeles în sensul mai larg, neobișnuit astăzi, care este aproape același lucru cu lipsa de spirit, dar nu cu lipsa de înțelegere – există, în orice caz, o identitate și o diferență complicate. Iar această apartenență comună este, fără îndoială, asemenea celei exprimate de Joh. Ed. Erdmann într-un pasaj important al conferinței sale amintite mai înainte, prin cuvintele că brutalitatea este «practica prostiei». El a spus: «Cuvintele nu sunt... singura manifestare a unei stări de spirit. Aceeași se dezvăluie și în acțiuni. La fel și prostia. Nu doar a fi prost, ci a acționa prost, a comite prostii» – deci practica prostiei – «sau prostia in Action, o numim brutalitate.» Această afirmație atrăgătoare ne învață nici mai mult, nici mai puțin decât că prostia este o eroare a sentimentului – căci brutalitatea este una! Iar aceasta ne conduce drept înapoi în direcția acelei «tulburări afective» și «tulburări ale echilibrului emoțional» care au putut fi deja pomenite prin aluzie fără să fi găsit o explicație.

Nici explicația cuprinsă în cuvintele lui Erdmann nu poate coincide pe deplin cu adevărul; căci, pe lângă faptul că ea îl viza numai pe individul brutal și necizelat, în opoziție cu «formarea culturală», și nu cuprinde nicidecum toate formele de aplicare ale prostiei, nici brutalitatea nu este doar prostie, nici prostia doar brutalitate. De aceea, în raportul dintre afect și inteligență, când acestea se unesc în «prostie aplicată», mai rămân multe de explicat, care trebuie mai întâi scoase la iveală, cel mai bine, probabil, tot prin exemple.

*

Pentru ca contururile noțiunii de prostie să iasă corect în evidență, este înainte de toate necesar să slăbim judecata că prostia ar fi numai sau mai ales o lipsă de intelect; s-a menționat deja că cea mai generală reprezentare pe care o avem despre ea pare să fie aceea a eșecului în cele mai diverse activități, a deficienței fizice și spirituale în genere.
Există pentru aceasta un exemplu expresiv în dialectele noastre locale: denumirea greutății de a auzi, deci a unui defect fizic, prin cuvântul «derisch» sau «terisch», care înseamnă probabil «töricht», adică nechibzuit, și se află astfel aproape de prostie. Căci exact ca aici, acuzația de prostie este folosită popular și în alte situații.

Când un concurent slăbește în clipa hotărâtoare sau face o greșeală, spune după aceea: «Am fost ca bătut în cuie!» sau: «Nu știu unde mi-a fost capul!», deși participarea capului la înot sau box poate fi socotită totuși insuficient delimitată. La fel, între băieți și camarazi de sport, cel care se poartă neîndemânatic va fi numit prost, chiar dacă este un Hölderlin. Există și relații de afaceri în care un om care nu este viclean și lipsit de scrupule este socotit prost. Una peste alta, acestea sunt prostiile corespunzătoare unor forme de istețime mai vechi decât cea cinstită astăzi în public; iar dacă sunt bine informat, în epoca vechilor germani nu numai reprezentările morale, ci și noțiunile despre ceea ce este priceput, experimentat și înțelept, deci noțiunile intelectuale, erau legate de război și luptă.

Astfel, fiecare istețime își are prostia ei, și chiar psihologia animală a descoperit în testele sale de inteligență că fiecărui «tip de performanță» i se poate asocia un «tip de prostie».
Dacă am vrea, așadar, să căutăm noțiunea cea mai generală de istețime, din aceste comparații ar rezulta aproximativ noțiunea de capacitate, iar tot ceea ce este incapabil ar putea fi numit uneori și prost; în realitate, așa și este atunci când capacitatea care corespunde unei prostii nu este numită literalmente istețime. Care capacitate se află în prim-plan și umple la un moment dat noțiunile de istețime și prostie cu conținutul ei depinde de forma vieții.

În vremuri de nesiguranță personală, viclenia, violența, ascuțimea simțurilor și îndemânarea fizică vor modela noțiunea de istețime; în vremuri ale unei atitudini mai spiritualizate față de viață – cu restricțiile, din păcate, necesare, se poate spune și burgheze –, munca intelectuală le ia locul. Mai exact, munca spirituală superioară ar trebui să facă aceasta, dar, în mersul lucrurilor, de aici a rezultat predominanța performanței intelectului, înscrisă pe chipul gol al omenirii agitate, sub fruntea dură; și astfel s-a ajuns ca astăzi istețimea și prostia, de parcă nici nu s-ar putea altfel, să fie raportate numai la intelect și la gradele capacității sale, deși aceasta este mai mult sau mai puțin unilateral.

Reprezentarea generală a incapacității legată din origine de cuvântul prost – atât în sensul incapacității de orice, cât și în sensul oricărei incapacități particulare – are și o consecință destul de impresionantă, anume aceea că «prost» și «prostie», fiindcă înseamnă incapacitate generală, pot uneori ține locul oricărui cuvânt menit să desemneze una particulară. Acesta este unul dintre motivele pentru care acuzația reciprocă de prostie este astăzi atât de monstruos răspândită. (În alt context, și motivul pentru care noțiunea este atât de greu de delimitat, după cum au arătat exemplele noastre.) Să privim observațiile de pe marginile unor romane mai pretențioase care au circulat multă vreme prin sistemul aproape anonim al bibliotecilor de împrumut; aici, unde cititorul este singur cu poetul, judecata sa se exprimă de preferință prin cuvântul «prost!» sau prin echivalentele sale, precum «idiot!», «absurd!», «prostie de nedescris!» și altele asemenea.
Și tot acestea sunt primele cuvinte ale indignării când omul apare în masă împotriva artistului la reprezentații teatrale sau expoziții de pictură și se simte ofensat.

Ar trebui amintit aici și cuvântul «kitsch», care, drept primă judecată între artiștii înșiși, este mai îndrăgit decât oricare altul; fără ca, cel puțin din câte știu, noțiunea sa să poată fi determinată și aplicabilitatea sa explicată altfel decât prin verbul «verkitschen», care în uz dialectal înseamnă cam «a da sub preț» sau «a vinde pe nimic». «Kitsch» înseamnă, așadar, marfă prea ieftină sau de lichidare, și cred că acest sens, transferat desigur în domeniul spiritului, poate fi pus la bază ori de câte ori cuvântul este folosit inconștient corect.
Întrucât marfa de lichidare și fleacurile intră în cuvânt mai ales prin sensul asociat lor de marfă proastă și necorespunzătoare, iar incapacitatea și inutilitatea formează și temelia întrebuințării cuvântului prost, nu este deloc o exagerare să afirmăm că suntem înclinați să numim «cumva prostesc» tot ceea ce nu ne convine – mai ales dacă, pe deasupra, pretindem că-l prețuim drept elevat sau rafinat spiritual!

Iar pentru determinarea acestui «cumva» este semnificativ că folosirea expresiilor prostiei este intim pătrunsă de o a doua folosire, care cuprinde expresiile la fel de imperfecte pentru ceea ce este josnic și respingător moral. Aceasta conduce privirea înapoi spre ceva ce i-a atras deja o dată atenția: comunitatea de destin a noțiunilor «prost» și «necuviincios». Căci nu numai «kitsch», expresia estetică de origine intelectuală, ci și cuvintele morale «gunoi!», «dezgustător!», «oribil!», «bolnăvicios!», «obraznic!» sunt critici de artă și judecăți despre viață rămase în stare de germene, nedezvoltate.
Poate că aceste expresii mai conțin totuși un efort spiritual, o diferență de sens, chiar dacă sunt folosite fără deosebire; atunci, în cele din urmă, le ia locul exclamația deja cu adevărat pe jumătate mută «Ce ticăloșie!», care înlocuiește tot restul și poate împărți stăpânirea lumii cu exclamația «Ce prostie!». Căci este evident că aceste două cuvinte pot uneori ține locul tuturor celorlalte, fiindcă «prost» a dobândit sensul incapacității generale, iar «josnic» pe cel al încălcării morale generale; și, dacă tragem cu urechea la ceea ce spun oamenii astăzi unii despre alții, autoportretul omenirii, așa cum se naște nesupravegheat din fotografii reciproce de grup, pare amestecat numai din variațiile acestor două cuvinte cu o culoare urâtă!

Poate că merită să medităm la aceasta. Fără îndoială, amândouă reprezintă treapta cea mai de jos a unei judecăți care nu ajunge să se dezvolte, o critică încă total nearticulată, care simte că ceva este greșit, dar nu poate spune ce. Folosirea acestor cuvinte este cea mai simplă și mai proastă expresie defensivă care poate fi găsită; este începutul unui răspuns și deja și sfârșitul lui. Are ceva dintr-un «scurtcircuit» și devine mai ușor de înțeles dacă se ține seama că Prost și Josnic, orice ar însemna ele, sunt folosite și ca insulte.

Căci sensul insultelor nu stă, după cum se știe, atât în conținutul lor, cât în folosirea lor; și mulți dintre noi poate iubesc măgarii, dar se vor simți jigniți dacă sunt numiți astfel. Insulta nu reprezintă ceea ce înfățișează, ci un amestec de reprezentări, sentimente și intenții pe care nu este câtuși de puțin capabilă să-l exprime, ci doar să-l semnaleze. În treacăt fie spus, aceasta îi este comun cuvintelor la modă și celor străine, motiv pentru care asemenea cuvinte par indispensabile chiar când ar putea fi înlocuite în întregime. Din acest motiv există în insulte și ceva inimaginabil de excitant, care corespunde, ce-i drept, intenției lor, dar nu conținutului; și poate că aceasta se arată cel mai limpede în cuvintele de tachinare și batjocură ale tinerilor: Un copil poate spune «Busch!» sau «Moritz!» și, pe baza unor legături secrete, îl poate aduce pe altul la furie.

Ceea ce se poate spune astfel despre insulte, tachinări, cuvinte la modă și cuvinte străine se poate spune și despre cuvintele de spirit, lozinci și cuvintele de iubire; iar ceea ce au în comun toate aceste cuvinte, altminteri atât de diferite, este că se află în slujba unui afect și că tocmai imprecizia și lipsa lor de obiectivitate le fac capabile, în uz, să alunge domenii întregi de cuvinte mai potrivite, mai obiective și mai corecte. Evident, există uneori în viață o nevoie pentru aceasta și trebuie să i se lase valoarea; dar ceea ce se întâmplă în asemenea cazuri este fără îndoială prostesc, urmând, ca să spunem așa, aceleași căi ca prostia. Această legătură poate fi studiată cel mai limpede într-un exemplu capital și de stat al pierderii capului: panica.

Când asupra unui om acționează ceva prea puternic pentru el, fie o spaimă bruscă, fie o presiune sufletească persistentă, se întâmplă ca omul acesta să facă dintr-odată «ceva fără cap». Poate începe să urle, în fond nu altfel decât un copil, poate fugi «orbește» din fața unui pericol sau se poate arunca la fel de orbește în el; îl poate cuprinde o înclinație gata să plesnească spre distrugere, înjurătură sau văicăreală. Una peste alta, în locul unei acțiuni potrivite scopului, cerută de situația sa, va produce o mulțime de altele care par întotdeauna, dar prea adesea sunt și în realitate, lipsite de scop, ba chiar potrivnice lui. Acest fel de reacție este cunoscut cel mai bine din «spaima panică»; dar, dacă termenul nu este înțeles prea îngust, se poate vorbi și despre panici ale furiei, lăcomiei și chiar tandreței, ca pretutindeni unde o stare de agitație nu se poate sătura într-un mod deopotrivă viu, orb și absurd.

Că există o panică a curajului, care se deosebește de cea a fricii numai prin direcția inversă a efectului, a fost observat de mult de un bărbat pe cât de spiritual, pe atât de curajos.
Psihologic, ceea ce se petrece la izbucnirea panicii este socotit o suspendare a inteligenței și, în genere, a organizării spirituale superioare, în locul căreia apare un mecanism sufletesc mai vechi; dar se poate adăuga că, odată cu paralizarea și strangularea intelectului în asemenea cazuri, nu are loc atât o coborâre spre acțiunea instinctivă, cât una care trece prin acest domeniu până la un instinct al nevoii extreme și o ultimă formă de urgență a acțiunii. Acest mod de a acționa are forma confuziei totale, este lipsit de plan și pare părăsit de rațiune ca și de orice instinct salvator; dar planul său inconștient este să înlocuiască prin numărul acțiunilor calitatea lor, iar viclenia sa deloc neînsemnată se întemeiază pe probabilitatea ca printre o sută de încercări oarbe și ratate să se găsească și una reușită. Un om care și-a pierdut capul, o insectă care se lovește de jumătatea închisă a ferestrei până când, din întâmplare, «cade» în libertate prin cea deschisă, nu fac în confuzia lor altceva decât face tehnica militară cu chibzuință calculată când «acoperă» o țintă cu o salvă sau cu foc împrăștiat, ba chiar când folosește șrapnel sau grenadă.
Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă a lăsa o acțiune țintită să fie înlocuită de una voluminoasă; și nimic nu este atât de omenesc ca înlocuirea calității cuvintelor sau faptelor prin cantitatea lor.

Însă în folosirea cuvintelor vagi există ceva foarte asemănător folosirii multor cuvinte, căci cu cât un cuvânt este mai vag, cu atât este mai întins domeniul lucrurilor la care poate fi raportat; și același lucru este valabil pentru lipsa de obiectivitate.

Dacă acestea sunt prostești, atunci, prin ele, prostia se înrudește cu starea de panică, iar folosirea excesivă a acestei acuzații și a altora asemenea nu va fi prea departe de o încercare sufletească de salvare prin metode arhaic-primitive – și, cum se poate spune probabil pe bună dreptate, bolnăvicioase. Și, într-adevăr, în folosirea potrivită a acuzației că ceva este cu adevărat o prostie sau o ticăloșie se poate recunoaște nu doar o suspendare a inteligenței, ci și înclinația oarbă spre distrugere sau fugă fără sens. Aceste cuvinte nu sunt doar insulte, ci reprezintă un întreg acces de înjurături. Acolo unde ceva mai poate fi exprimat doar prin ele, violența este aproape. Revenind la exemplele amintite mai devreme, tablourile sunt atacate în asemenea cazuri cu umbrele (ba încă în locul celui care le-a pictat), cărțile sunt azvârlite la pământ, ca și cum ar putea fi astfel dezintoxicate. Dar este prezentă și presiunea care lipsește de putere, care precedă toate acestea și de care ele trebuie să elibereze: omul «aproape se sufocă» de furie; «niciun cuvânt nu este de ajuns», în afară tocmai de cele mai generale și mai sărace în sens; «își pierde graiul», trebuie «să se descarce». Acesta este gradul de muțenie, ba chiar de lipsă a gândirii, care precedă explozia! El înseamnă o stare gravă de insuficiență și, în cele din urmă, izbucnirea este introdusă de obicei prin cuvintele profund transparente că «în sfârșit ceva a devenit prea prostesc» pentru cineva. Dar acel ceva este omul însuși. În vremuri în care forța mare și energică de acțiune este foarte prețuită, este necesar să ne amintim și de ceea ce uneori seamănă cu ea până la confuzie.

*

Doamnelor și domnilor! Astăzi se vorbește mult despre o criză de încredere a umanității, o criză a încrederii care până acum a mai fost pusă în omenie; ea ar putea fi numită și o panică pe cale să ia locul certitudinii că suntem capabili să ne conducem treburile în libertate și cu rațiune. Și nu trebuie să ne amăgim asupra faptului că aceste două noțiuni morale, și deopotrivă moral-artistice, libertatea și rațiunea, care ne-au parvenit ca embleme ale demnității umane din epoca clasică a cosmopolitismului german, nu mai erau cu totul sănătoase încă de la mijlocul secolului al XIX-lea sau de puțin mai târziu. Ele au ieșit treptat «din circulație», nu s-a mai știut ce «să se facă» cu ele, iar faptul că au fost lăsate să se chircească a fost mai puțin reușita adversarilor lor decât a prietenilor.

Nu trebuie, așadar, să ne amăgim nici că noi sau cei care vor veni după noi ne vom întoarce probabil la aceste reprezentări neschimbate; sarcina noastră și sensul încercărilor impuse spiritului va fi mai degrabă – și aceasta este sarcina dureros-speranțoasă, atât de rar înțeleasă, a fiecărei generații – să realizăm trecerea mereu necesară, ba chiar foarte de dorit, spre nou cu pierderi cât mai mici! Și, cu atât mai mult cu cât s-a ratat trecerea, care trebuia să aibă loc la timpul potrivit, spre idei păstrate și transformate, într-o asemenea acțiune avem nevoie de reprezentări ajutătoare despre ceea ce este adevărat, rațional, semnificativ, înțelept și, deci, în oglindire răsturnată, și despre ceea ce este prostesc. Dar ce noțiune sau noțiune parțială de prostie poate fi formată dacă acelea ale intelectului și înțelepciunii se clatină? Ca mic exemplu pentru cât de mult se schimbă concepțiile cu vremurile, aș vrea să amintesc numai că într-un manual de psihiatrie odinioară foarte cunoscut întrebarea:
«Ce este dreptatea?»
și răspunsul la ea:
«ca celălalt să fie pedepsit!»
erau prezentate drept caz de imbecilitate, în vreme ce astăzi formează temelia unei concepții juridice foarte discutate. Mă tem, așadar, că nici cele mai modeste expuneri nu se vor putea încheia fără să indice măcar un nucleu independent de schimbările timpului. Astfel mai rezultă câteva întrebări și observații.

Nu am dreptul să mă prezint ca psiholog și nici nu vreau, dar măcar o privire fugitivă spre această știință este, probabil, primul lucru de la care se va aștepta ajutor în cazul nostru. Psihologia mai veche a deosebit între senzație, voință, sentiment și facultate de reprezentare sau inteligență, iar pentru ea era limpede că prostia este un grad redus de inteligență. Psihologia de astăzi a lipsit însă de importanță distincția elementară dintre facultățile sufletului, a recunoscut dependența și întrepătrunderea reciprocă a diferitelor performanțe sufletești și – a făcut astfel mult mai puțin simplu răspunsul la întrebarea ce înseamnă prostia din punct de vedere psihologic.

Există, desigur, și după concepția actuală, o autonomie condiționată a performanței intelectului, dar chiar și în condițiile cele mai liniștite atenția, înțelegerea, memoria și altele, aproape tot ceea ce aparține intelectului, depind probabil și de însușirile sufletului; la aceasta se adaugă, atât în trăirea agitată, cât și în cea spiritualizată, o a doua întrepătrundere a inteligenței și afectului, aproape imposibil de desfăcut. Iar această dificultate de a ține despărțite intelectul și sentimentul în noțiunea de inteligență se oglindește, firește, și în noțiunea de prostie; și când, de pildă, psihologia medicală descrie gândirea oamenilor cu intelect slab prin cuvinte precum săracă, inexactă, incapabilă de abstractizare, neclară, lentă, ușor de distras, superficială, unilaterală, rigidă, greoaie, excesiv de mobilă, dezordonată, se poate vedea fără dificultate că aceste însușiri indică în parte intelectul, în parte sentimentul.

Putem spune, așadar: Prostia și istețimea depind atât de intelect, cât și de sentiment; iar dacă mai mult de unul sau de celălalt, dacă, de exemplu, în imbecilitate slăbiciunea inteligenței «se află în prim-plan» sau la vreun rigorist moral respectat paralizia sentimentului, aceasta poate fi lăsată specialiștilor, în timp ce noi, profanii, trebuie să ne descurcăm într-un mod ceva mai liber.
În viață, prin om prost se înțelege de obicei unul care este «puțin slab de cap». Dar există, pe lângă aceasta, și cele mai diverse abateri spirituale și sufletești, prin care chiar și o inteligență înnăscută nevătămată poate fi atât de împiedicată, încrucișată și indusă în eroare, încât ansamblul ajunge la ceva pentru care limba nu are din nou la dispoziție decât cuvântul prostie. Acest cuvânt cuprinde, așadar, două specii fundamental foarte diferite: o prostie cinstită și simplă și o alta care, puțin paradoxal, este chiar un semn de inteligență. Prima se întemeiază mai degrabă pe un intelect slab, ultima pe un intelect care este doar prea slab în raport cu ceva, iar aceasta este cu mult mai primejdioasă.
Prostia cinstită este puțin greoaie la înțelegere și are ceea ce se numește «mintea mai înceată». Este săracă în reprezentări și cuvinte și neîndemânatică în folosirea lor.
Ea preferă ceea ce este obișnuit, fiindcă acesta i se întipărește ferm prin repetarea frecventă; iar când a înțeles o dată ceva, nu este înclinată să lase să-i fie luat atât de repede, analizat sau să-l pună ea însăși sub semnul întrebării. În genere, are destul de mult din obrajii roșii ai vieții! Este adesea nehotărâtă în gândire, iar gândurile îi încremenesc ușor cu totul în fața experiențelor noi, dar, în schimb, se ține cu predilecție de ceea ce poate fi trăit prin simțuri și poate, ca să spunem așa, număra pe degete. Într-un cuvânt, este draga «prostie luminoasă» și, dacă uneori n-ar fi și atât de credulă, neclară și totodată atât de refractară la învățătură încât poate aduce pe cineva la disperare, ar fi o apariție extrem de fermecătoare.

Nu mă pot abține să nu împodobesc această apariție cu câteva exemple care o arată și din alte laturi și pe care le-am luat din manualul de psihiatrie al lui Bleuler: Un imbecil exprimă ceea ce noi am expedia prin formula «medic la patul bolnavului» prin cuvintele:
«Un bărbat, el îl ține pe celălalt de mână, acela stă în pat, apoi acolo stă o călugăriță.»
Este modul de exprimare al unui primitiv care pictează!
O servitoare nu tocmai limpede la minte consideră că este o glumă proastă când i se cere să-și încredințeze economiile casei de economii, unde acestea ar produce dobândă: Nimeni nu ar fi atât de prost încât s-o mai și plătească pentru că îi păstrează banii! răspunde ea; iar în aceasta se exprimă o atitudine cavalerească, un raport față de bani pe care în tinerețea mea îl mai puteai observa, ici și colo, la bătrâni distinși!
Unui al treilea imbecil i se pune, în sfârșit, în cârcă drept simptom că susține că o monedă de două mărci valorează mai puțin decât una de o marcă și două jumătăți, căci – așa sună motivarea sa – trebuie schimbată și atunci primești prea puțin înapoi!
Sper să nu fiu singurul imbecil din această sală care aprobă din inimă această teorie a valorii pentru oamenii care nu pot fi atenți când schimbă bani!

Dar, pentru a reveni încă o dată la raportul cu arta: Prostia simplă este într-adevăr adesea o artistă. În loc să răspundă unui cuvânt-stimul cu un alt cuvânt, cum era odinioară foarte obișnuit în unele experimente, ea răspunde imediat cu propoziții întregi; și, orice s-ar spune, aceste propoziții au ceva din poezie! Repet câteva asemenea răspunsuri, numind mai întâi cuvântul-stimul:

«A aprinde: Brutarul aprinde lemnele.
Iarnă: Este alcătuită din zăpadă.
Tată: M-a aruncat odată pe scări în jos.
Nuntă: Folosește la distracție.
Grădină: În grădină este întotdeauna vreme frumoasă.
Religie: Când mergi la biserică.
Cine a fost Wilhelm Tell: L-au jucat în pădure; erau acolo femei și copii costumați.
Cine a fost Petru: A cântat de trei ori ca un cocoș.»

Naivitatea și marea corporalitate a unor asemenea răspunsuri, înlocuirea reprezentărilor superioare prin povestirea unei istorii simple, povestirea cu importanță a lucrurilor de prisos, a împrejurărilor și accesoriilor, apoi, din nou, condensarea prescurtată ca în exemplul cu Petru sunt practici străvechi ale poeziei; și, chiar dacă eu cred că excesul lor, așa cum este astăzi foarte la modă, îl apropie pe poet de idiot, nici poeticul din acesta din urmă nu poate fi tăgăduit, iar aceasta aruncă lumină asupra faptului că idiotul poate fi înfățișat în poezie cu o bucurie aparte față de spiritul său.

Față de această prostie cinstită, cea superioară și pretențioasă se află într-un contrast cu adevărat prea adesea strident. Ea nu este atât o lipsă de inteligență, cât mai degrabă eșecul acesteia din motivul că își arogă performanțe care nu i se cuvin; și poate avea toate însușirile rele ale intelectului slab, dar are, în plus, și toate acelea pe care le produce un suflet dezechilibrat, diform, inegal de mobil, pe scurt, orice suflet care se abate de la sănătate.
Fiindcă nu există suflete «standardizate», în această abatere se exprimă, mai exact, o conlucrare insuficientă între unilateralitățile sentimentului și un intelect care nu ajunge pentru a le ține în frâu. Această prostie superioară este adevărata boală a formării culturale (dar, pentru a preveni o neînțelegere: ea înseamnă lipsă de cultură, formare greșită, formare culturală alcătuită greșit, disproporție între materia și forța formării), iar descrierea ei este o sarcină aproape infinită. Ea ajunge până în spiritualitatea cea mai înaltă; căci, dacă prostia autentică este o artistă tăcută, cea inteligentă este aceea care participă la mobilitatea vieții spiritului, dar mai ales la nestatornicia și lipsa ei de rezultate. Deja cu ani în urmă am scris despre ea: «Nu există pur și simplu niciun gând semnificativ pe care prostia să nu știe să-l aplice; ea este mobilă în toate direcțiile și poate îmbrăca toate hainele adevărului. Adevărul, dimpotrivă, are de fiecare dată o singură haină și un singur drum și este întotdeauna în dezavantaj.»

Prostia despre care este vorba aici nu este o boală mintală, și totuși este cea mai primejdioasă pentru viață, boala spiritului primejdioasă pentru viața însăși.
Ar trebui, desigur, s-o urmărim cu toții încă din noi înșine și să nu o recunoaștem abia în marile ei izbucniri istorice.

Dar după ce s-o recunoaștem? Și ce stigmat inconfundabil să-i imprimăm?! Psihiatria folosește astăzi ca semn principal pentru cazurile care o privesc incapacitatea de a se orienta în viață, eșecul în fața tuturor sarcinilor pe care le pune aceasta sau, pe neașteptate, în fața uneia la care nu te-ai fi așteptat. Și în psihologia experimentală, care se ocupă mai ales de cei sănătoși, prostia este definită asemănător. «Numim prost un comportament care nu realizează o performanță pentru care sunt date toate condițiile, mai puțin cele personale», scrie un reprezentant cunoscut al uneia dintre cele mai noi școli ale acestei științe. Acest semn al capacității de comportament obiectiv, deci al competenței, nu lasă nimic de dorit pentru «cazurile» neechivoce ale clinicii sau stației experimentale pentru maimuțe; dar «cazurile» care umblă libere cer unele adaosuri, fiindcă «realizarea performanței», corectă sau greșită, nu este întotdeauna la fel de evidentă la ele.

În primul rând, în capacitatea de a te purta întotdeauna așa cum o face un om capabil de viață în împrejurările date se află deja întreaga ambiguitate superioară a istețimii și prostiei; căci comportamentul «adecvat obiectului», «competent» poate folosi lucrul în avantaj personal sau îl poate sluji, iar cel care face una dintre ele obișnuiește să-l socotească prost pe cel care o face pe cealaltă. (Dar, în sens medical, prost este propriu-zis numai cel care nu poate nici una, nici alta.)
Și, în al doilea rând, nu se poate tăgădui că un comportament neobiectiv, ba chiar lipsit de scop, poate fi adesea necesar; căci obiectivitatea și impersonalitatea, subiectivitatea și lipsa de obiectivitate sunt înrudite, și, pe cât de ridicolă este subiectivitatea lipsită de griji, pe atât de imposibil pentru viață, ba chiar pentru gândire, este, firește, un comportament pe deplin obiectiv. A le echilibra pe amândouă este chiar una dintre principalele dificultăți ale culturii noastre.

Și, în sfârșit, s-ar mai putea obiecta că uneori nimeni nu se poartă atât de înțelept cât ar fi nevoie, că fiecare dintre noi este, așadar, dacă nu întotdeauna, cel puțin din când în când prost. De aceea trebuie deosebit și între eșec și incapacitate, între prostia ocazională sau funcțională și cea permanentă sau constituțională, între eroare și lipsă de înțelegere. Aceasta ține de lucrurile cele mai importante, fiindcă astăzi condițiile vieții sunt atât de greu de cuprins, atât de dificile, atât de confuze, încât din prostiile ocazionale ale indivizilor poate rezulta cu ușurință una constituțională a colectivității.

Astfel, observația conduce în cele din urmă și dincolo de domeniul însușirilor personale, spre reprezentarea unei societăți afectate de defecte spirituale. Ceea ce se petrece psihologic și real în individ nu poate fi, ce-i drept, transferat asupra societăților, deci nici bolile mintale și prostia; dar astăzi s-ar putea vorbi adesea despre o «imitație socială a defectelor spirituale». Exemplele sunt destul de insistente.

*

Prin aceste adaosuri, domeniul explicației psihologice a fost, desigur, din nou depășit. Ea însăși ne învață că o gândire înțeleaptă are anumite însușiri precum claritate, exactitate, bogăție, flexibilitate în ciuda fermității și multe altele care ar putea fi enumerate; și că aceste însușiri sunt în parte înnăscute, în parte sunt dobândite, pe lângă cunoștințele pe care ni le însușim, și ca un fel de îndemânare a gândirii; doar un intelect bun și un cap priceput înseamnă cam același lucru. Aici nu este nimic de învins în afară de inerție și predispoziție, aceasta se poate și exersa, iar expresia comică «sport al gândirii» nu exprimă deloc rău despre ce este vorba.

Prostia «inteligentă» are, dimpotrivă, ca adversar nu atât intelectul, cât spiritul și, dacă prin acesta nu vrem să ne imaginăm doar o grămăjoară de sentimente, și sufletul. Fiindcă gândurile și sentimentele se mișcă împreună, dar și fiindcă în ele se exprimă același om, noțiuni precum îngustime, amploare, mobilitate, simplitate și fidelitate pot fi aplicate atât gândirii, cât și simțirii; și, chiar dacă legătura care rezultă de aici nu este încă pe deplin limpede, ajunge totuși pentru a putea spune că și intelectul ține de suflet și că sentimentele noastre nu sunt lipsite de legătură cu istețimea și prostia.

Împotriva acestei prostii trebuie acționat prin exemplu și critică.
Concepția prezentată astfel se abate de la opinia obișnuită, care nu este nicidecum greșită, dar este extrem de unilaterală și potrivit căreia un suflet profund și autentic nu ar avea nevoie de intelect, ba ar fi numai impurificat de el.

Adevărul este că la oamenii simpli anumite însușiri valoroase, precum fidelitatea, statornicia, puritatea simțirii și altele asemenea, ies la iveală neamestecate, dar o fac, de fapt, numai fiindcă întrecerea celorlalte este slabă; iar un caz-limită al acesteia ni s-a arătat mai înainte în imaginea imbecilității care încuviințează prietenos. Nimic nu-mi este mai străin decât să vreau să înjosesc prin aceste explicații sufletul bun și cinstit – absența sa are chiar o parte cuvenită în prostia superioară! –, dar și mai important este astăzi să-i punem înainte noțiunea semnificativului, lucru pe care, ce-i drept, îl mai pomenesc doar într-un mod cu totul utopic.

Semnificativul unește adevărul pe care îl putem percepe în el cu însușirile sentimentului în care avem încredere, formând ceva nou, o înțelegere, dar și o hotărâre, o perseverență reîmprospătată, ceva care are conținut spiritual și sufletesc și ne «impune» nouă sau altora un anumit comportament; așa s-ar putea spune. Iar ceea ce este cel mai important în legătură cu prostia: Semnificativul este accesibil criticii atât dinspre intelect, cât și dinspre sentiment. Semnificativul este și contrariul comun al prostiei și brutalității, iar disproporția generală în care afectele strivesc astăzi rațiunea în loc să-i dea aripi se topește în noțiunea de semnificație. Destul despre el, ba poate deja mai mult decât s-ar putea justifica! Căci, dacă ar mai trebui adăugat ceva, ar putea fi numai acest lucru: Prin tot ceea ce s-a spus nu a fost dat nicidecum un semn sigur de recunoaștere și deosebire a semnificativului și probabil nici nu ar fi ușor de dat unul pe deplin suficient.

Dar tocmai aceasta ne conduce la ultimul și cel mai important mijloc împotriva prostiei: modestia.

Uneori suntem cu toții proști; uneori trebuie să acționăm și orbește sau pe jumătate orbește, altfel lumea ar sta pe loc; iar dacă cineva ar vrea să deducă din primejdiile prostiei regula «Abține-te de la orice judecată și hotărâre în privința lucrurilor despre care nu înțelegi destul!», am încremeni! Dar această situație, despre care se face astăzi destul zgomot, seamănă cu una care ne este de mult cunoscută în domeniul intelectului. Căci, fiindcă știința și putința noastră sunt nedesăvârșite, în toate științele trebuie, în fond, să judecăm prematur; dar ne străduim și am învățat să ținem această greșeală în limite cunoscute și s-o corectăm când se ivește prilejul, prin ceea ce corectitudinea revine totuși în acțiunea noastră.

Nimic nu se opune, de fapt, să transferăm această judecare și acțiune exactă și mândru-umilă și în alte domenii; și cred că hotărârea «Acționează cât de bine poți și cât de rău trebuie, rămânând totodată conștient de limitele de eroare ale acțiunii tale!» ar fi deja jumătate din drumul spre o configurare promițătoare a vieții.

Dar cu aceste aluzii am ajuns deja de ceva vreme la sfârșitul expunerii mele, care, după cum am spus înainte spre apărarea mea, trebuia să însemne numai un studiu preliminar. Și mă declar, cu piciorul pe graniță, incapabil să merg mai departe; căci un singur pas dincolo de punctul unde ne oprim și am ieși din domeniul prostiei, care este încă variat chiar și teoretic, în împărăția înțelepciunii, un ținut pustiu și îndeobște ocolit.

Conferință ținută la Viena la invitația Werkbundului austriac, la 11 martie și repetată la 17 martie 1937.