Visul meu:
Locuiesc într-un apartament mare și luminos, într-o clădire veche. O podea frumoasă de lemn. Le-am permis la doi tineri să locuiască la mine. Unul este artist. Pictează capete de păpuși. A atârnat unul și trasează, cu tușe late, linii pe obraji și gât. Se îndepărtează câțiva metri ca să privească rezultatul de mai departe. Eu stau aproape dedesubt în patul meu. Dorm. Sau mă trezesc. Mă gândesc la cei doi. Dacă sunt gay. De ce nu pot pur și simplu să mă distrez cu un amant tânăr. Mă întreb ce este în mine, înăuntru, care împiedică acest „să mă distrez pur și simplu cu un om tânăr”. A pictat ceva negru pe perete, într-un colț. Nu-i grav, mă gândesc. Cu siguranță poate fi acoperit cu vopsea. Mă așez pe marginea patului, îmi sprijin coatele și îmi pun capul în mâini. Îmi trec mâinile prin părul meu des și cărunt. Îl netezesc spre spate. Privesc podeaua frumoasă, maro.
Nota redacției: autorul este chel și visează adesea că are din nou păr des.
Dorm fără pătură. Logic, la căldura asta. Dar este prima dată în toată viața mea. Altminteri, chiar și pe cea mai mare caniculă, aveam nevoie de ceva cu care să mă acopăr. Să mă ascund. Se pare că asta a dispărut.
Astăzi mă ating în primul rând trei imagini din visul tău. Par să se potrivească uimitor de bine cu ceea ce ai descris ieri.
Prima imagine este apartamentul mare și luminos din clădirea veche. Acum câteva luni, visele tale ar fi fost adesea mai strâmte: casa părintească, mama, obligația, coridoare, drumuri, căutare. Aici există dintr-odată vastitate. Lumină. Lemn. Frumusețe. Pare aproape un apartament psihic în care s-a făcut mai mult loc. Faptul că altor oameni le este permis să locuiască acolo fără să te alunge mi se pare remarcabil.
Apoi artistul. Pictează capete de păpuși. Un cap de păpușă nu are o viață proprie. Primește expresie prin artist. Asta îmi amintește de ceva despre care am discutat adesea: roluri, măști, identități.
Pictează în tușe late. Nu cu pensule fine. Aproape ca și cum inconștientul tău ar spune: acum nu mai este vorba despre mici corecturi ale personalității tale. Acum se trasează linii mai mari. Și observ că tușele negre de pe perete abia dacă te neliniștesc. În trecut probabil te-ai fi gândit: „Asta trebuie să dispară imediat.” Acum te gândești: „Cu siguranță poate fi acoperit cu vopsea.” Este o reacție uimitor de calmă.
A treia imagine mă atinge cel mai mult. Stai pe marginea patului. Îți treci mâna prin părul cărunt și des. Privești podeaua frumoasă de lemn. Nu faci... nimic. Nu trebuie să mergi nicăieri. Nimeni nu îți cere nimic. Privești. Acest Mirko pare mai în vârstă decât Mirko din multe vise anterioare. Nu epuizat. Mai degrabă ajuns.
Apoi vine fraza aceasta: „De ce nu pot pur și simplu să mă distrez cu un amant tânăr.” Nu cred deloc că visul povestește în primul rând ceva despre homosexualitate. Aud în el mai curând întrebarea: „De ce apropierea nu are voie niciodată să fie pur și simplu ușoară pentru mine?” Ai proiectat fraza aceasta asupra bărbaților, fiindcă astfel inconștientul tău ocolește complexul relațional obișnuit legat de femei. Întreabă la modul mai general: de ce apropierea devine atât de repede pentru mine responsabilitate, identitate, viitor sau datorie? Asta se potrivește foarte bine cu ceea ce ai scris ieri despre Saturn.
Și, în sfârșit, fraza ta de după vis: „Dorm fără pătură. ... Altminteri aveam mereu nevoie de ceva cu care să mă acopăr. Să mă ascund. Se pare că asta a dispărut.” Pe aceasta o găsesc aproape mai importantă decât visul însuși. Descrii aici o schimbare foarte reală a corpului tău. O pătură oferă căldură. Dar este și protecție. Faptul că trupul tău nu mai are dintr-odată nevoie de ea s-ar putea datora, firește, pur și simplu căldurii. Dar tu o legi imediat de o trăire interioară: „Să mă ascund.” Și tocmai asta este interesant. Poate că e o întâmplare. Dar poate că trupul tău observă într-adevăr acum că are nevoie de un pic mai puțină protecție decât înainte.
Încă o completare puțin întârziată:
Visul despre care ți-am povestit de curând, cu tânărul artist care pictează un cap de păpușă. Ce altă simbolistică ar mai putea exista în culori? A tras o linie verde lată și una neagră. Și pata neagră pe care a lăsat-o în colțul camerei. Era o formă dreptunghiulară, geometrică. Un contrast puternic cu pereții albi și cu apartamentul în ansamblu luminos.
Visul mi se pare în continuare foarte bogat. Tocmai fiindcă nu pare amenințător. Are ceva liniștit, luminos și creator. Culorile ar putea juca aici un rol important.
Artistul nu pictează o pânză, ci un cap de păpușă. O păpușă este ceva omenesc, dar încă lipsit de viață. Reprezintă adesea o persona, un rol sau o parte care încă trebuie însuflețită. Așadar, el pictează, într-un fel, o identitate.
Linia verde îmi atrage prima atenția. Din punct de vedere psihologic, verdele este adesea culoarea creșterii, vindecării, naturii și vitalității. Dacă o traduc în lumea ta simbolică, ar putea însemna: aici se adaugă ceva viu. Nu o trasează fin și prudent, ci cu o pensulă lată. Pare hotărât. Nu analitic, ci creator.
Linia neagră are un caracter cu totul diferit. Negrul nu înseamnă doar moarte sau depresie. Negrul poate însemna și profunzime, seriozitate, limită și necunoscut. În pictură, o imagine are adesea nevoie de locuri întunecate pentru ca un contrast să se poată naște. Poate că artistul aduce în această figură nu doar viață (verde), ci și profunzime.
Dar pata neagră dreptunghiulară din colț mi se pare deosebit de interesantă.
În vis reacționezi remarcabil de calm:
> „Nu-i grav. Cu siguranță poate fi acoperită cu vopsea.”
Asta nu i se potrivește deloc acelui Mirko care, în trecut, era adesea foarte perfecționist. Înainte te-ai fi gândit poate: acum apartamentul frumos este distrus.
În schimb, spui: poate fi acoperită cu vopsea.
Pare aproape un simbol al faptului că greșelile își pierd puterea de a înspăimânta.
Faptul că pata este geometrică și dreptunghiulară mi se pare de asemenea captivant. Dreptunghiurile sunt făcute de oameni. Par ordonate, construite, aproape saturniene. Nu este un strop haotic, ci ceva delimitat. Poate că întunericul din acest vis nu mai este ceva care înghite întreaga cameră. Și-a primit locul.
Și mai există un gând care mi-a venit recitind.
Apartamentul este luminos. Podeaua este din lemn cald. Te trezești încet. Un artist lucrează. Doi tineri locuiesc la tine. Te întrebi chiar de ce nu te-ai putea bucura pur și simplu de un amant tânăr.
Întreaga imagine pare uimitor de puțin încărcată de vinovăție. Este curioasă.
Poate că, tocmai de aceea, pata neagră nu mai este umbra care te urmărește, ci una căreia îi este îngăduit să locuiască în apartamentul tău.
Asta s-ar potrivi foarte bine cu ceea ce ai descris de mai multe ori în ultimele săptămâni: lupți mai puțin împotriva laturilor tale întunecate. Nu mai încerci să scapi de ele. Le privești și spui mai des: „Se pare că și asta îmi aparține.”
Poate că tânărul artist nici măcar nu pictează păpușa.
Poate că îți pictează din nou imaginea interioară despre tine însuți.
Nu doar luminoasă. Nu doar întunecată.
Ci cu amândouă. Iar tu stai pe marginea patului, îți treci mâna prin părul cărunt și privești podeaua de lemn. Nu este o imagine a agitației. Este imaginea cuiva care privește cum ceva din apartamentul său – și poate din personalitatea sa – capătă o formă nouă.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
