Există o legătură între schimbarea anotimpurilor și schimbarea semnelor zodiacale?
Da. Iar legătura este chiar fundamentală: cele patru semne cardinale încep exact în punctele astronomice de cotitură ale anului.
Berbec → echinocțiul de primăvară, aproximativ 20/21 martie
Rac → solstițiul de vară, aproximativ 20/21 iunie
Balanță → echinocțiul de toamnă, aproximativ 22/23 septembrie
Capricorn → solstițiul de iarnă, aproximativ 21/22 decembrie
Motivul este că zodiacul tropical, folosit în mod obișnuit de astrologia occidentală, este aliniat cu anotimpurile. Prin definiție, 0° Berbec este punctul vernal. De acolo, zodiacul este împărțit în douăsprezece secțiuni a câte 30°. De aceea, 0° Balanță coincide exact cu echinocțiul de toamnă.
Și astfel îmi corectez răspunsul anterior: în 2026, toamna astronomică începe în Germania pe 23 septembrie, iar în acel moment Soarele intră și în Balanță. Așadar, nu este cazul ca „Balanța să înceapă întâmplător anul acesta tot pe 23”. Astronomic, ambele denumesc același moment.
Ziua calendaristică poate varia de la an la an, deoarece anul solar nu are exact 365 de zile. De aceea, în funcție de an, ingresul în Balanță are loc pe 22 sau 23 septembrie (în unele fusuri orare eventual la o dată învecinată), nu în principiu pe 23 sau 24.
De altfel, acest lucru are o consecință frumoasă pentru simbolismul astrologic: Balanța este într-adevăr semnul trecerii din jumătatea luminoasă în jumătatea întunecată a anului. În punctul Balanței, ziua și noaptea sunt aproximativ egale; după aceea, în emisfera nordică, noaptea câștigă tot mai mult teren. Asocierea ta de astăzi dintre Balanță, începutul toamnei și anotimpul întunecat ce urmează nu are, așadar, doar o bază simbolică astrologică, ci și una astronomică foarte concretă.
Dacă această stabilire este atât de fundamentală pentru astrologie, care este atunci temeiul criticii potrivit căreia semnele zodiacale s-ar fi deplasat în ultimele secole?
Tocmai aici, critica populară amestecă frecvent două lucruri diferite sub același termen „semn zodiacal”: semnele zodiacului și constelațiile.
Astronomic, critica este pentru început corectă: constelațiile s-au deplasat în raport cu punctul vernal. Cauza este precesia axei Pământului. Axa Pământului se clatină foarte lent ca un titirez; un ciclu complet durează aproximativ 26.000 de ani. Astfel, punctul vernal se deplasează față de cerul stelelor fixe cu aproximativ 1° în 72 de ani. Din Antichitate până astăzi, rezultă aproximativ o deplasare de aproape un semn zodiacal întreg.
Dar: zodiacul tropical folosit predominant în astrologia occidentală nu-și definește semnele prin pozițiile actuale ale constelațiilor.
Funcționează geometric:
Punct vernal = 0° Berbec
→ 30° mai târziu = 0° Taur
→ încă 30° = 0° Gemeni
→ …
→ punct autumnal = 0° Balanță
Prin urmare, din cauza precesiei, 0° Berbec nu poate „migra” departe de punctul vernal. Prin definiție, el este punctul vernal.
În schimb, constelația Berbecului se poate îndepărta foarte bine de el – și exact asta s-a întâmplat.
Istoric, lucrurile devin însă mai interesante. Inițial, semnele și constelațiile omonime se aflau aproximativ unele peste altele. Babilonienii au dezvoltat în primul mileniu î.Hr. un zodiac format din douăsprezece secțiuni egale de câte 30°. Constelațiile reale nu au însă nici exact 30°, nici o distribuție uniformă. În astrologia elenistică a rezultat în cele din urmă sistemul din care s-a dezvoltat astrologia occidentală.
De aceea, critica precesiei nu este complet lipsită de sens. Ea atinge o întrebare istorică și conceptuală:
> Dacă semnificația astrologică a „Berbecului” a avut inițial legătură cu stelele constelației Berbecului, de ce ar trebui aceeași semnificație să rămână valabilă pentru punctul vernal după ce semnul tropical și constelația s-au îndepărtat unul de altul?
Există răspunsuri astrologice diferite. Astrologia tropicală spune, în esență: semnificația provine în primul rând din ciclul anual Soare–Pământ, nu din stelele fixe. Astrologia siderală – de pildă multe forme ale astrologiei indiene – menține, în schimb, zodiacul orientat spre stele și ține cont de precesie printr-o deplasare corespunzătoare (ayanamsha).
Iar aici observația ta anterioară devine într-adevăr interesantă. Dacă accepți logica sistemului tropical, simbolismul clasic capătă o structură interioară remarcabilă:
Berbec: lumina începe să domine → pornire, inițiativă
Rac: maximul luminii este atins → punct de cotitură, întoarcere
Balanță: lumină și întuneric în echilibru → echilibrare, celălalt
Capricorn: maximul întunericului este atins → condensare, limitare
După fiecare urmează semne fixe și mutabile, care, într-un fel, stabilizează și apoi dizolvă anotimpurile.
Dar asta mai înseamnă ceva adesea trecut cu vederea: această justificare sezonieră aparține emisferei nordice. În Australia, la 0° Balanță începe primăvara, nu toamna. Este una dintre întrebările conceptuale mai interesante pentru o astrologie tropicală întemeiată consecvent pe anotimpuri.
Pe scurt: „semnele zodiacale s-au deplasat” este corect astronomic dacă se referă la constelații în raport cu anotimpurile. Este greșit dacă de aici se conchide că zodiacul tropical și-ar fi pierdut accidental poziția. Zodiacul tropical este ancorat intenționat în echinocții și solstiții.
Și tocmai de aceea întrebarea ta este destul de centrală: conduce în cele din urmă la întrebarea ce ar trebui să fie, de fapt, un semn astrologic – o secțiune a cerului înstelat sau o fază din ciclul Soare–Pământ? Sunt două modele astrologice diferite.
Atunci astrologia siderală trebuie să împartă harta natală cu totul altfel și să nu aibă o împărțire în 30 de grade. Așa este?
Nu – și tocmai aici apare o surpriză interesantă: și astrologia siderală împarte de regulă zodiacul în douăsprezece semne de exact 30°. Așadar, nici ea nu reproduce pur și simplu constelațiile reale.
Diferența constă mai degrabă în locul unde este stabilit 0° Berbec.
În zodiacul tropical:
0° Berbec = punctul vernal.
Acest punct se deplasează față de cerul stelelor fixe din cauza precesiei, iar zodiacul tropical se deplasează odată cu el. De aceea, la începutul primăverii, Soarele rămâne mereu la 0° Berbec.
În zodiacul sideral se alege, în schimb, un reper pe cerul stelelor fixe. Pornind și de la acest punct se formează apoi douăsprezece sectoare egale de câte 30°:
> 0–30° Berbec → 30–60° Taur → 60–90° Gemeni → etc.
Dar constelațiile reale nu arată deloc așa. Au dimensiuni diferite. Soarele rămâne, de exemplu, mult mai mult în constelația astronomică Fecioara decât în Scorpion. În plus, ecliptica traversează și constelația Purtătorului de Șarpe (Ophiuchus).
De aceea trebuie, de fapt, să deosebim trei lucruri:
Sistem Împărțire Punct de referință
Zodiac tropical 12 × 30° Punct vernal / anotimpuri
Zodiac sideral 12 × 30° Cerul stelelor fixe
Constelații astronomice dimensiuni diferite granițele reale IAU ale constelațiilor
Între zodiacul tropical și cel sideral există astăzi o diferență de aproximativ 24° – valoarea exactă depinde de sistemul sideral, respectiv de ayanamsha folosită.
Aceasta conduce la o diferență considerabilă într-o hartă natală. Soarele tău, de pildă, se află tropical la începutul lui octombrie, la aproximativ 8° Balanță. Dacă scazi circa 24°, ajunge sideral la aproximativ 14° Fecioară. Multe planete își schimbă astfel semnul, iar unele rămân în el datorită poziției lor.
Astfel, critica astronomică des auzită „De fapt, nu ești Balanță, ci Fecioară” devine puțin strâmbă. Astronomic, ai putea stabili în ce constelație reală se afla Soarele. Sideral, l-ai putea atribui unui semn de 30°. Tropical, la tine se află în Balanță. Sunt trei sisteme de coordonate, respectiv definiții diferite, nu trei calcule concurente ale aceluiași obiect.
Tocmai asta face lucrurile captivante filosofic: nici astrologia siderală nu este pur și simplu „astrologie după constelațiile reale”. Păstrează geometria abstractă în douăsprezece părți a astrologiei și îi mută doar ancorarea de la ciclul anotimpurilor la cerul stelelor fixe.
De ce se numește zodiacul tropical „tropical”?
Cuvântul „tropical” nu are, de fapt, nimic de-a face cu tropicele în sensul modern de climă caldă – însă ambele cuvinte au aceeași rădăcină lingvistică.
Provine din grecescul τροπή (tropḗ) = „întoarcere”, „schimbare de direcție”, „punct de cotitură”.
Sunt avute în vedere punctele de cotitură din parcursul anual al Soarelui. Cele mai evidente sunt cele două solstiții:
0° Rac → solstițiul de vară
0° Capricorn → solstițiul de iarnă
De aici provin și denumirile geografice ale tropicelor: Tropic of Cancer = Tropicul Racului și Tropic of Capricorn = Tropicul Capricornului. Când au apărut aceste denumiri, Soarele se afla la solstițiile respective în semnul tropical corespunzător.
Prin urmare, zodiacul tropical ar putea fi numit, în sens liber, și „zodiacul punctelor de cotitură” sau, mai larg, „zodiacul anului solar”.
Astfel, ceea ce tocmai discutam devine uimitor de limpede chiar lingvistic: numele sistemului spune deja că el este orientat fundamental după ciclul anual Soare–Pământ și nu în primul rând după constelații.
În acest sens, „tropical” este, de fapt, un nume destul de precis.
S-ar putea crea o hartă natală după constelațiile astronomice? Adică există constelații astronomice corespunzătoare celor 12 semne zodiacale și li s-ar putea determina exact granițele?
Da. S-ar putea, într-adevăr – și ar fi un al treilea sistem, care nu corespunde nici zodiacului tropical, nici celui sideral obișnuit.
Celor douăsprezece semne astrologice le corespund și constelațiile astronomice: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanță, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător și Pești. Astronomic însă se adaugă Ophiuchus, Purtătorul de Șarpe: și ecliptica traversează această constelație, iar Soarele trece prin ea.
Granițele sunt definite exact
Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a stabilit în 1930 granițele obligatorii ale tuturor celor 88 de constelații. Astfel, fiecare punct al cerului aparține fără echivoc exact unei constelații.
Pentru momentul unei nașteri s-ar putea calcula astronomic:
> Soarele se afla în acel moment la această ascensie dreaptă/declinație, respectiv poziție ecliptică → acest punct se află în constelația IAU Fecioara.
Același lucru s-ar putea face pentru Lună, Mercur, Venus etc.
Rezultatul ar fi însă o „hartă natală” destul de neobișnuită, fiindcă secțiunile nu ar avea 30°. De-a lungul eclipticii, dimensiunile constelațiilor diferă considerabil. Deosebit de frapante sunt, de exemplu, Fecioara și Scorpionul: Soarele se află aproximativ o lună și jumătate în Fecioară, dar numai circa o săptămână în Scorpion. După aceasta, pentru Soare urmează Ophiuchus.
Pentru Soare rezultă aproximativ următoarea succesiune astronomică:
Capricorn → Vărsător → Pești → Berbec → Taur → Gemeni → Rac → Leu → Fecioară → Balanță → Scorpion → Ophiuchus → Săgetător → Capricorn.
Astfel, strict vorbind, am avea chiar un „zodiac” astronomic în 13 părți.
Dar la o hartă natală completă lucrurile devin și mai interesante
În cazul Soarelui este relativ simplu, fiindcă prin definiție se află pe ecliptică. Celelalte planete se află însă puțin deasupra sau dedesubtul eclipticii din cauza înclinației orbitelor lor. Luna și Pluto se pot abate și mai mult.
Dacă am folosi cu adevărat granițele constelațiilor IAU, nu ar trebui să întrebăm pur și simplu:
> „Pe ce secțiune a eclipticii se află Marte?”
ci:
> „În ce regiune bidimensională a cerului se află Marte în realitate?”
Și pentru asta, granițele IAU sunt tot fără echivoc definite. De aceea s-ar putea întâmpla ca două planete cu longitudini ecliptice foarte asemănătoare să aparțină astronomic unor constelații diferite din cauza latitudinilor lor ecliptice diferite.
Acest lucru ar fi fundamental diferit de o hartă natală astrologică. Acolo, planetele sunt în esență proiectate pe ecliptică și atribuite unuia dintre cele douăsprezece semne pe baza longitudinii ecliptice de 0–360°.
Iar aici apare un punct captivant pentru proiectul tău RadixChat
Pe lângă
Tropical: 12 × 30°, 0° Berbec = punct vernal
și
Sideral: 12 × 30°, ancorat față de cerul stelelor fixe
s-ar putea implementa încă un mod
Astronomic: constelațiile IAU reale
implementa.
Atunci nu ar mai rezulta, de pildă, „Soare la 8° Balanță”, ci ceva precum „Soare în constelația Fecioara”. Indicația „8° Fecioară” nu ar mai avea inițial niciun sens natural, fiindcă o constelație IAU nu este un sector de 30°. Ar trebui definită o măsură de coordonate proprie, de exemplu poziția în interiorul secțiunii constelației traversate de ecliptică.
Și tocmai aici se vede din nou de ce afirmația „Astrologia folosește semnele zodiacale greșite” este prea scurtă. Astronomii au constelații definite cu exactitate. Dar niciunul dintre cele două mari sisteme astrologice nu pretinde pur și simplu că folosește aceste 88 de regiuni astronomice ale cerului drept semne zodiacale.
Un horoscop construit după constelațiile reale nu ar fi, așadar, un horoscop tropical „corectat”, ci un sistem astrologic nou, respectiv definit fundamental diferit.
A mai încercat cineva așa ceva? Și există o abordare a semnificației lui Ophiuchus?
Da. Și, interesant, nu este nicidecum doar o idee modernă de internet. Există într-adevăr astrologi care au încercat să construiască exact ceea ce tocmai discutăm: o astrologie orientată mai puternic după constelațiile astronomice reale.
O încercare modernă importantă îi aparține lui Steven Schmidt, care a publicat în 1970 Astrology 14. El a presupus chiar 14 semne: pe lângă Ophiuchus, și Cetus (Balena). În 1995, Walter Berg a dezvoltat prin The 13 Signs of the Zodiac un sistem orientat explicit după granițele constelațiilor IAU stabilite în 1930. Sistemul lui a devenit pentru o vreme destul de popular mai ales în Japonia.
Berg face într-adevăr aproximativ ceea ce tocmai am dezvoltat în gând: semnele au lungimi diferite. În sistemul lui bazat pe IAU, Soarele traversează, de exemplu, Fecioara aproximativ între 16 septembrie și 30 octombrie, Scorpionul doar între aproximativ 23 și 29 noiembrie, iar Ophiuchus aproximativ între 29 noiembrie și 18 decembrie.
Iar Ophiuchus are, în mod surprinzător, un simbolism astrologic vechi
Acest lucru mi se pare aproape și mai captivant.
Ophiuchus înseamnă „Purtătorul de Șarpe”. Este reprezentat ca un bărbat care ține un șarpe, respectiv se luptă cu el.
Mitologic, figura este identificată adesea cu Asclepios, marele vindecător al mitologiei grecești. De aici apare o lume simbolică deosebit de puternică:
Șarpe – otravă – leac – boală – vindecare – moarte – renaștere.
Nu este o legătură inventată ulterior pentru „astrologia cu 13 semne”. Încă autorul astrologic roman Manilius l-a descris pe Ophiuchus în Astronomica sa și a legat figura de stăpânirea șerpilor și a veninului lor. Un text astrologic din secolul al IV-lea a asociat steaua strălucitoare Ras Alhague din Ophiuchus cu medicii și vindecătorii.
Pornind de aici, sistemele moderne cu Ophiuchus au dezvoltat un spațiu arhetipal de semnificații, aproximativ:
Vindecare – transformare – lucrul cu forțe periculoase – cunoaștere ascunsă – criză și regenerare.
Lucrul interesant este însă că nu există pentru aceasta o doctrină astrologică a semnului dezvoltată de-a lungul mileniilor, comparabilă cu cea pentru Berbec, Taur etc. De îndată ce cineva îl transformă pe Ophiuchus într-un al 13-lea semn cu drepturi depline și îi atribuie trăsături de personalitate, element, planetă guvernatoare etc., începe să construiască un nou model astrologic. Schmidt și Berg au propus, de pildă, Pluto drept guvernator.
Iar pentru experimentul tău mental aș face o distincție care mi se pare foarte atrăgătoare:
Nici nu ar trebui să-i atribuim imediat în mod artificial lui Ophiuchus un „element” sau o întreagă doctrină a personalității. Am putea proceda mai întâi exact cum ai argumentat mereu în cazul lui Lilith și Chiron: să privim mai întâi atent arhetipul și abia apoi să dezvoltăm semnificații astrologice din el.
În cazul Purtătorului de Șarpe, arhetipul ar fi neobișnuit de bogat. Nu distruge șarpele. Îl ține. Pericolul se află în mâinile lui. Aceeași otravă poate ucide sau – dozată corect – poate deveni medicament.
Ca principiu astrologic, ar fi ceva diferit de tema morții și renașterii a Scorpionului sau de rănirea și vindecarea lui Chiron. Ophiuchus ar putea reprezenta mai degrabă capacitatea de a lucra conștient cu o forță potențial distructivă și de a o transforma în ceva vindecător.
Și atunci mai apare ceva foarte interesant: dacă am vrea cu adevărat să construim o hartă natală astronomică, nu am putea pur și simplu să înlocuim douăsprezece semne cu treisprezece. Ar trebui să fim consecvenți: granițe reale ale constelațiilor, dimensiuni diferite, poziția efectivă a unei planete inclusiv latitudinea ecliptică – și apoi să cercetăm dacă din toate acestea se poate dezvolta un sistem astrologic de interpretare coerent.
Ar fi mult mai radical decât astrologia siderală. Ar fi într-adevăr un fel de „astrologie a constelațiilor”. Iar Berg este unul dintre puținii care au mers destul de departe exact în această direcție.
Mi-ar da peste cap întregul sistem interior de coordonate, sau poate sistemul de sertare, construit de-a lungul deceniilor. În momentul de față nu-mi pot imagina să mă implic în așa ceva. Dacă mă gândesc pentru scurt timp... eu ca Fecioară. Scorpionii pe care i-am cunoscut ar fi cu toții Balanțe. Săgetătorii ar fi Ophiuchus. Nimic nu se potrivește cu gândirea mea de până acum. Există mai multe informații despre împărțirea în 30 de grade a zodiacului tropical? Cum s-a ajuns la ea? Pare într-adevăr foarte abstractă și aproape contradictorie în comparație cu determinarea apoi precisă a pozițiilor planetelor în interiorul acestei împărțiri.
Da. Iar impresia ta despre o anumită contradicție atinge ceva interesant din punct de vedere istoric: semnele de 30° au apărut, se pare, tocmai fiindcă constelațiile reale erau prea incomode pentru calcule astronomice precise.
Istoria poate fi reconstruită destul de bine.
La început nu existau douăsprezece căsuțe egale
Babilonienii au observat mai întâi stele și constelații reale de-a lungul traiectoriei Lunii și planetelor. În MUL.APIN, o colecție de texte astronomice babiloniene, se găsește încă o listă de stele, respectiv constelații, aflate pe „calea Lunii”. Aceste formațiuni aveau, firește, dimensiuni diferite.
Apoi, aproximativ în secolul al V-lea î.Hr., se întâmplă ceva decisiv: din acest cer observat ia naștere un sistem matematic de coordonate.
Ecliptica este luată ca cerc complet:
360°
și din ea se fac:
12 × 30° = 360°.
Cele mai vechi mărturii păstrate ale unui asemenea zodiac de 360° provin din perioada de după aproximativ 450 î.Hr.; istoricul științei Mathieu Ossendrijver datează introducerea lui aproximativ în această perioadă.
Iar lucrul uimitor este că cercetarea interpretează această împărțire egală într-adevăr drept o idealizare matematică, nu ca afirmație că în realitate constelațiile ar avea dimensiuni egale.
De ce tocmai 12 × 30?
Există o explicație foarte plauzibilă, dar nu definitiv demonstrabilă.
Calendarul schematic babilonian lucra cu 12 luni a câte 30 de zile. Anul ideal avea, așadar:
12 × 30 = 360 de zile.
Soarele parcurge ecliptica o dată în aproximativ un an. Prin urmare, este foarte firesc să-i împarți și drumul în 12 × 30 de unități. Această legătură dintre calendar și zodiac este discutată explicit în cercetarea actuală.
La aceasta se adaugă sistemul sexagesimal babilonian, adică matematica în baza 60. În acest sistem, 360 este un număr deosebit de comod: se împarte la 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 12 etc.
Astfel obții un sistem de coordonate de-a dreptul genial:
> Marte nu se mai află cumva „în partea din spate a Leului”, ci, de pildă, la 17° Leu.
Și dintr-odată mișcările pot fi descrise matematic, pot fi alcătuite tabele și calculate poziții viitoare. Tabele planetare babiloniene din aproximativ 400–50 î.Hr. folosesc exact acest sistem cu douăsprezece semne de 30°.
Și astfel aparenta contradicție se rezolvă
Spui, în esență: mai întâi se definește o împărțire complet abstractă în 30°, iar apoi în interiorul ei poziția planetelor este determinată cu precizie de minute. Pare ciudat.
Dar exact așa funcționează sistemele de coordonate.
Să luăm coordonatele geografice. Meridianul de 8° nu poate fi văzut pe sol. Acolo nu există o graniță naturală. Meridianul zero de la Greenwich este o convenție umană.
Totuși putem spune:
50,9413° N, 6,9583° E
și putem descrie astfel un loc extrem de precis.
Abstracția sistemului de coordonate nu se opune, așadar, preciziei. Ea face precizia posibilă.
Și tocmai aceasta a fost, se pare, marea realizare a zodiacului babilonian. Istoricul științei Francesca Rochberg descrie tranziția, în esență, astfel: de îndată ce semnele au fost definite prin grade de longitudine și nu prin granițele efective ale constelațiilor, au devenit un sistem astronomic și numeric de referință.
Însă astfel apare o întrebare mult mai captivantă pentru astrologie
Până aici nici măcar nu vorbim, de fapt, despre astrologie, ci despre astronomie și matematică.
Am putea spune fără probleme:
> Împărțim ecliptica în douăsprezece secțiuni egale ca să putem calcula.
Dar asta nu explică deloc de ce secțiunea 0–30° ar trebui să aibă, de pildă, un caracter de Berbec.
Și aici începe, în opinia mea, adevărata întrebare istorică din spatele disconfortului tău.
Inițial, numele și imaginile proveneau de la constelațiile reale. Zodiacul matematic a preluat aceste nume, dar a făcut din ele regiuni de dimensiuni egale.
Mai târziu se adaugă o altă dezvoltare: zodiacul tropical este în cele din urmă legat de punctul vernal.
Astfel avem, de fapt, trei straturi istorice suprapuse:
1. Cerul observat
Acolo există stele și constelații reale de dimensiuni diferite.
↓
2. Abstracția matematică babiloniană
Din ele devin douăsprezece regiuni de coordonate egale, de câte 30°.
↓
3. Definiția tropicală
Întreaga grilă de 12×30° este legată de ciclul anual:
0° Berbec = punct vernal,
0° Rac = solstițiul de vară,
0° Balanță = punct autumnal,
0° Capricorn = solstițiul de iarnă.
Și abia prin aceasta sistemul tropical capătă acea simetrie sezonieră puternică despre care tocmai am vorbit.
Pentru mine, asta schimbă și ceva în întrebarea „Dar constelațiile s-au deplasat”. Fiindcă, istoric, întrebarea cu adevărat dificilă nu este:
„A fost trecută cu vederea precesia?”
Ci:
„De unde provine, de fapt, semnificația unui semn?”
Din constelația inițială?
Din locul său în cercul celor douăsprezece?
Din anotimp?
Din construirea sensurilor astrologice de-a lungul mileniilor?
Sau dintr-o combinație a acestora?
La asta nu mai există un răspuns astronomic. Este o întrebare din interiorul modelului astrologic.
Iar după conversația noastră înțeleg mai bine și de ce varianta constelațiilor astronomice mai degrabă te respinge acum. Nu ar corecta pur și simplu câteva poziții. Ar înlocui întreaga gramatică în care gândești astrologic de decenii.
Este remarcabil că împărțirea în 30° nu este nicidecum o aproximație istorică neglijentă pe care astronomia modernă ar putea-o face acum mai precisă. Regularitatea ei a fost de la început sensul invenției. Ea a fost tocmai pasul de la cerul înstelat neregulat la un model calculabil.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
