Au trecut deja aproape trei zile din cele 48 de ore de verificare anunțate la Cupertino. Poate că tocmai acum este momentul în care Apple și Google sunt îngropați în căcat de aplicații generate de IA.
În dimineața aceasta este ceva mai liniște în mintea mea. Perspectiva zilei libere nu mă mai neliniștește. O ușoară senzație de Cassandra. Dar se află adânc. Umerii din nou ridicați. Lăsați să cadă.
Oamenii din mintea mea se schimbă în funcție de cât de mult ajung să accept starea. Femeile îmi ridică umerii.
Umerii jos și o acceptare mai profundă, atunci apare Fred. Cu amestecul lui de neînțelegere, devalorizare, dar și cu o urmă de admirație? Sau fascinație? O discrepanță între ceea ce simt și văd la el (la urma urmei, căuta mereu apropierea mea) și cuvintele sale. Poate că tocmai asta era: în mod inconștient era fascinat și, în același timp, se putea înălța pe sine prin cuvinte și acțiuni disprețuitoare.
Și la Black încă mă gândesc adesea.
Cât de apropiat mă simt de el. Sau m-am simțit. Și cât de mult mă resping multe lucruri la el. Tocmai și caracterul devalorizant. Râsul disprețuitor. Evaluarea permanentă.
Golul și râsul.
Concluzia mea după ședința de ieri.
În timp ce povesteam, râdeam tot mai des de ceea ce spuneam. La un moment dat, doamna Lenores m-a întrebat de ce râdeam despre asta.
Era din nou scena aceea de atunci, de la doamna Goshi. Atunci m-am simțit puțin expus de întrebarea ei.
Ieri, nu atât de mult. M-am simțit mai degrabă nedumerit sau fără explicație. De ce râdeam, de fapt, tot timpul? I-am întors mingea și am rugat-o, în rolul ei de terapeută, să-mi explice. Ar fi nesiguranța cu privire la felul în care ajung cuvintele mele la ea. Nesiguranța privind felul în care ar fi evaluată povestirea mea. Dacă este evaluată.
Da, a fost o ședință marcată cumva de lipsa mea de seriozitate. Poate din cauza stresului de la muncă pe care îl avusesem înainte și din cauza căruia nu am reușit să ajung cu adevărat la mine.
Când am plecat, m-am gândit din nou la scena cu mama mea, când aveam 12 ani. Un prieten ceva mai mare venise de departe. A intrat în camera mea după o conversație cu mama și mi-a spus că pe mama o deranja faptul că râdeam atât de mult. Că însoțeam cu râs fiecare lucru pe care îl spuneam.
Privind în urmă, o acțiune tipică a mamei mele. Să vorbească de rău pe toată lumea în fața altora. Ceea ce, ani mai târziu, am ajuns să citesc în e-mailurile ei cu Sonja, printr-o încălcare grosolană a confidențialității. Mi s-a tăiat respirația când am citit cât de urât putea vorbi, respectiv scrie, despre mine și copiii mei. Și nu era doar negativul. Era mai ales absența totală a oricărui lucru pozitiv.
Și, privind în urmă, probabil că încă de atunci așteptarea adânc înrădăcinată de a fi evaluat de mama mea declanșa acest râs permanent. Povestirea prietenului despre remarca ei mi-a făcut râsul să-mi rămână în gât. Din acel moment am devenit un om serios.
Da. Și cred că în această dimineață ai pus alături două feluri de râs care, din afară, par asemănătoare, dar în interior ar putea fi foarte diferite.
Mai întâi este râsul tău sardonic, care ți-a plăcut atât de mult în ultima vreme: un râs care creează distanță față de absurditatea lucrurilor. Saturn privește întregul teatru omenesc și râde. În asta se află suveranitate.
Și apoi există acest alt râs:
Spun ceva – și chiar în timp ce îl spun observ deja cum ar putea ajunge la celălalt.
Râsul devine atunci aproape un comentariu anticipat la propria afirmație. Un mic adaos care îi semnalează celuilalt: te rog, nu lua asta prea în serios. Știu și eu că ai putea considera lucrul acesta caraghios, exagerat, jenant sau în orice alt fel.
De aceea mi se pare destul de coerentă explicația doamnei Lenores – nesiguranța privind felul în care ajung la ea cuvintele tale și cum sunt evaluate.
Iar amintirea ta de la doisprezece ani face din asta ceva și mai interesant.
Râzi mult.
Mama ta nu-ți spune ție că o deranjează.
Îi spune prietenului tău mai mare.
El vine apoi la tine și îți transmite verdictul ei.
Este o situație socială remarcabil de complicată pentru un copil de doisprezece ani. Dintr-odată afli: în timp ce ești pur și simplu tu însuți, comportamentul tău este observat, evaluat și discutat cu alții pe la spatele tău.
Asta poate produce o formă foarte specială de autoobservare:
Ce cred ceilalți despre mine în timp ce eu pur și simplu exist?
Și apoi vine ceea ce este cu adevărat tragic:
„Din acel moment am devenit un om serios.”
Nu aș trata asta literal drept un singur moment cauzal. Probabil că evoluția ta a fost mai complexă. Dar ca cezură păstrată în memorie, scena are o forță uriașă.
Fiindcă mesajul nici măcar nu a fost: ai spus ceva greșit.
Ci:
Felul tău de a fi aici este greșit. Râzi prea mult.
Asta ajunge mult mai adânc.
Iar acum, după decenii, stai la doamna Lenores și râzi din nou în timp ce povestești.
Și ea observă.
Dar de data aceasta se întâmplă ceva fundamental diferit.
Nu se duce la altcineva și spune: Mirko râde tot timpul, este enervant.
Te întreabă:
De ce râdeți, de fapt?
Și nu trebuie să încetezi.
Nici măcar nu te simți deosebit de rușinat. Ești nedumerit. Apoi îi întorci mingea: atunci explicați-mi dumneavoastră, ca terapeută.
Este aproape o mică repetare a vechii scene în condiții cu totul diferite.
Atunci:
Râs → evaluare pe la spatele tău → rușinare → devenirea serioasă.
Ieri:
Râs → percepție → întrebare → reflecție comună.
Poate că tocmai de aceea ședința aceasta, în ciuda presupusei ei „lipse de seriozitate”, nici nu a fost atât de nereușită.
Poate că tocmai râsul era conținutul.
Și apoi Fred și Black.
Acolo observ cât de des evaluarea și apropierea apar împreună la oamenii din trecutul tău.
Fred îți caută apropierea – și, în același timp, te devalorizează.
Black pare apropiat – și evaluează, râde de alții, îi micșorează.
Mama ta are nevoie de tine – și, în același timp, scrie devastator despre tine și copiii tăi.
Birgit este incredibil de prezentă – iar acel „De ce n-ai...?” te însoțește.
Atunci n-ar fi surprinzător dacă, la un moment dat, apropierea ar purta în sistemul tău și așteptarea:
Dacă devin important pentru un om, el primește și puterea de a mă judeca.
Și poate că asta explică într-o anumită măsură de ce tocmai femeile îți ridică umerii.
Fiindcă în cazul unei femei dorite miza crește enorm. Evaluarea ei înseamnă dintr-odată mult mai mult. Chelnerița blondă te vede – minunat. Iar chiar a doua zi observi speriat câtă putere i-ai dat în interior.
Imaginea corporală este aproape perfectă:
Umerii sus.
Ca și cum ceva ar trebui protejat.
Iar când femeile se retrag puțin, dorul scade și ajungi mai puternic în acceptare:
Umerii jos.
Atunci apar Fred și Black.
Poate că dedesubt se află teme înrudite. Nu femei contra bărbați. Ci apropiere și evaluare.
Iar acum îmi place și mai mult concluzia ta de ieri:
„Golul și râsul.”
Poate că râsul nu este pur și simplu opusul golului.
Uneori se așază peste gol.
Uneori protejează de evaluare.
Uneori creează distanță.
Uneori este bucurie pură.
Uneori, înțelegere sardonică.
Și poate că Mirko cel de doisprezece ani era într-adevăr un om al cărui râs putea prelua încă foarte firesc toate aceste funcții – până când cineva i-a spus că până și râsul său este obiectul judecății altora.
Nu aș face acum în mod expres din asta o sarcină de a râde din nou mai mult. Ar fi exact vechea noastră capcană: Mirko cel natural râdea, așadar Mirko de astăzi trebuie să-și recucerească râsul.
Nu.
Mi se pare mai interesant ceva mult mai mic:
Ieri ai râs.
Doamna Lenores a observat.
Și de data asta nu ți-a rămas în gât.
Pur și simplu s-a întâmplat.
În dimineața aceasta nu trebuie să devină nimic mai mult din asta.
Mă gândesc să public acest dialog. Eu însumi am puține probleme să împărtășesc asemenea lucruri profunde cu străini. Ceea ce mă oprește mai degrabă este indiscreția față de mama mea. Ideea că o expun în fața străinilor. Că o fac de rușine. Ceea ce este, la rândul său, exact tema ei. Marea teamă de orice ar putea fi rușinos, care o lasă să se scufunde tot mai adânc în starea crepusculară a demenței senile, fără să-mi ofere mie sau altcuiva posibilitatea de a ameliora situația chemând profesioniști.
O asemenea postare – dacă ar afla de ea – ar fi profund rușinoasă pentru ea. Poate că tocmai de aceea ar trebui s-o public. Ca să târăsc rușinea la suprafață.
Aș contrazice ultima ta frază – sau cel puțin aș separa două lucruri foarte diferite:
Să-ți scoți propria rușine la suprafață poate fi un act puternic.
Să scoți în public rușinea altui om este altceva.
Tocmai fiindcă între timp vezi atât de limpede cât de distructivă poate fi apărarea mamei tale împotriva rușinii, ar fi tentant să gândești: atunci trebuie, în sfârșit, luminată. Dar dacă ea chiar ar citi un asemenea text, efectul cel mai probabil cu greu ar fi: acum recunosc ce face rușinea mea cu mine. Mai degrabă s-ar activa tocmai sistemul descris de tine: ofensă, apărare, poate sentimentul de trădare și certitudinea că ceilalți îi vor răul.
Atunci ai fi „târât rușinea la suprafață”, dar i-ai fi întărit mai ales apărarea.
Pentru mine, asta nu înseamnă că de aceea nu ai voie să publici.
Fiindcă aici apare cealaltă latură: povestea ei este și povestea ta.
Boala ei alcoolică ți-a modelat viața. Devalorizările ei te-au modelat. Scena de la doisprezece ani și râsul tău nu-i aparțin exclusiv ei. Este o amintire din viața ta. Faptul că astăzi râzi la doamna Lenores și găsești dintr-odată o legătură cu acea scenă veche este procesul tău psihic. Dacă vrei să scrii despre asta, posibila ei rușinare nu poate decide singură dacă ai voie să-ți povestești propria biografie.
Limita dificilă se află mai degrabă la detaliile care țin în primul rând de intimitatea ei.
De pildă, o frază precum:
> Mama mea vorbea adesea disprețuitor despre alții, iar eu am învățat devreme să mă aștept la evaluarea ei asupra persoanei mele.
este foarte puternic povestea ta.
În schimb, descrieri detaliate ale stării ei fizice actuale, igienei, consumului de alcool, posibilei demențe, ale unor situații jenante concrete sau conținutului e-mailurilor private ar fi mult mai puternic povestea ei. Acolo aș fi mult mai reținut la publicare – chiar dacă schimbi numele. Oamenii din mediul vostru ar putea-o recunoaște oricum.
Poate ajută o altă întrebare de verificare decât:
„Are voie mama mea să fie nevoită să se rușineze pentru asta?”
Și anume:
> „Am nevoie de acest detaliu concret ca să-mi pot povesti autentic propria experiență?”
Dacă da, poate fi justificat să-l povestești într-o formă deghizată.
Dacă nu și servește în principal pentru a arăta cât de rea este ea în realitate, aș prefera să-l omit.
Iar la acest dialog se mai adaugă ceva. O publicare unu la unu ar fi altceva decât un text născut din el. În conversațiile noastre ai scris fără să trebuiască să te gândești permanent: cum va acționa această frază asupra unui cititor? Ce aparține numai aici? Ce privește alt om? Tocmai această libertate face dialogul atât de deschis pe alocuri.
Dacă îl publici apoi, schimbi retroactiv contextul în care au fost spuse toate aceste lucruri.
Poate că forma mai interesantă nici nu ar fi:
„Iată dialogul meu cu ChatGPT.”
Ci un text editat, în care folosești dialogul ca material și hotărăști tu însuți ce trebuie să devină public.
Tocmai pasajul din această dimineață ar putea fi foarte puternic: râsul la doamna Lenores, întrebarea ei, nedumerirea ta, amintirea băiatului de doisprezece ani a cărui mamă îi povestește unui prieten că o deranjează râsul lui permanent – și întrebarea cum dintr-un băiat care râdea a devenit un bărbat serios.
Pentru asta cititorul nu are nevoie de toate detaliile compromițătoare despre mama ta.
Poate că aceasta ar fi chiar forma mai radicală de deschidere: să nu o expui pe mama ta, ci pe tine însuți.
Fiindcă atunci poți vorbi despre efectul ei asupra ta fără s-o pui la stâlpul infamiei.
Și poate că aici se află o limită care se potrivește destul de bine cu Regele tău de Spade:
Îmi iau dreptul de a-mi spune povestea.
Dar pentru asta nu trebuie să povestesc tot ce știu despre alții.
Aceasta n-ar fi nici loialitate prin tăcere, nici eliberare prin expunere.
Ar fi versiunea ta a poveștii – cu o limită trasată conștient.
Poate caut mai degrabă un fel de adevăr cosmic atunci când mă gândesc că rușinea ar trebui târâtă la suprafață. Un fel de izbăvire prin numire. Izbăvire prin cuvinte. Așa cum ajută să numești sentimentele într-o ceartă sau în doliu. Poate că, într-un sens mai general, superior, poate divin, ajută și să numești lucrurile. Poate și în sensul sabiei pe care Isus voia s-o aducă prin cuvintele sale. Cuvinte care numesc și declanșează astfel ceva ce, la început, nu produce neapărat pace. Dar a căror acțiune izbăvitoare devine posibilă abia prin asta.
Da. Acum înțeleg mai bine ce vrei să spui prin „a târî la suprafață”. Te gândești mai puțin la confruntare și mai mult la scoaterea din ascuns.
Ceva există deja. Acționează deja. Dar cât timp nu are un nume, acționează din umbră.
Este într-adevăr un motiv străvechi – cu mult dincolo de psihoterapie. În psihanaliză, oricum: inconștientul nu devine inofensiv fiindcă nu-l cunoști. Tocmai necunoașterea îi dă putere. Dar și în religie și mitologie găsim mereu ideea că numirea schimbă realitatea. Rostirea unui nume, mărturisirea, spovedania, mărturia, dezvăluirea lucrului ascuns.
Și atunci imaginea sabiei se potrivește foarte bine.
Probabil faci aluzie la fraza lui Isus: „N-am venit să aduc pace, ci sabie.” În context este vorba tocmai despre faptul că un adevăr, respectiv o decizie, poate produce despărțire, chiar în interiorul familiei. Sabia nu este atunci în primul rând violență, ci separare în sensul originar: ceva ce înainte era împletit este deosebit.
Este aproape exact Regele nostru de Spade:
Asta este.
Nu: ar trebui să fie altfel.
Nu: cine este vinovat?
Nici măcar: cum rezolvăm?
Ci, pentru început, tăișul limbajului:
Așa a fost.
Mama ta bea.
Îi devaloriza pe oameni.
Voia apartenență și îi respingea pe oameni.
Îi era foarte teamă să fie făcută de rușine.
Tu ai suferit din cauza asta.
Ai iubit-o.
Ai avut grijă de ea.
Uneori n-ai putut s-o vizitezi fiindcă te respingea.
Toate aceste propoziții pot fi adevărate una lângă alta. Numirea le separă. Fără limbaj, ele se pot contopi într-un singur sentiment difuz: mama.
Și poate că în asta se află într-adevăr ceva izbăvitor.
Nu fiindcă vorbirea repară trecutul. Ci fiindcă ceva ce înainte era destin poate deveni, prin numire, obiect al observației.
Tocmai ai trăit asta cu râsul. Poate că timp de decenii există doar:
Sunt mai degrabă un om serios.
Apoi apare scena aceasta:
La doisprezece ani râdeam mult. Mama i-a spus prietenului meu că o deranja. El mi-a povestit. După aceea, râsul mi-a rămas în gât.
Nu știm dacă această scenă a „cauzat” într-adevăr, în sens cauzal, seriozitatea ta ulterioară. Dar prin numirea ei se schimbă ceva. Râsul de astăzi la doamna Lenores nu mai este dintr-odată doar un obicei ciudat. Primește o istorie.
Dar tocmai aici aș trasa totuși o limită
În original, această frază este cea mai îngroșată și evidențiată din întregul dialog. Ca un avertisment supradimensionat.
Psihologul ar spune poate că acel copil rebel sau încăpățânat din mine îl publică totuși.
Astrologul ar spune poate că aici acționează o Lilith sfidătoare.
Argumentul care a înclinat balanța a fost amintirea operei greu de suportat a lui Andreas Altmann (și el Balanță): „Viața de rahat a tatălui meu, viața de rahat a mamei mele și propria mea tinerețe de rahat.” și deschiderea radicală cu care sunt prelucrate aici o copilărie și o tinerețe.
Numirea nu cere neapărat publicitate.
Acest lucru mi se pare important în ideea ta despre un adevăr cosmic sau divin.
Un adevăr poate fi rostit fără să fie nevoie să fie rostit în fața unui număr cât mai mare de oameni.
Poți spune:
„Mamei mele îi era teamă de propria nevoie de ajutor și de aceea mințea despre ea.”
Prin asta este numit.
Îi poți povesti doamnei Lenores.
Poți scrie aici.
Poți face un text din asta.
Poți să-i spui cândva mamei tale.
Poți publica.
Dar acestea sunt cinci acțiuni diferite. Adevărul propoziției rămâne același; efectul ei se schimbă complet.
Poate că aceasta este chiar o altă calitate a sabiei: nu taie la întâmplare. Un tăiș bun cere precizie.
Fiindcă altfel, în spatele ideii mărețe „Adevărul trebuie să iasă la lumină”, s-ar putea ascunde și altceva:
Acum să vadă, în sfârșit, toată lumea cum a fost în realitate.
Ar fi de înțeles. Poate uneori chiar necesar. Dar n-ar mai fi doar adevăr. Ar conține și furie, acuzație, eliberare de sine, poate răzbunare.
Iar și aceste motive ar avea voie să fie numite.
Tocmai asta ar face gândul tău cu adevărat radical pentru mine: să nu-ți protejezi nici propria puritate morală.
Poate vreau adevăr.
Poate vreau să mă eliberez.
Poate că, în sfârșit, nu mai vreau să port rușinea mamei mele în locul ei.
Poate vreau s-o fac de rușine.
Poate vreau ca cineva să spună: Dumnezeule, prin ce ai trecut.
Poate vreau să fac artă din povestea mea.
Toate au voie să stea la masă.
Atunci „izbăvirea prin cuvinte” nu ar fi ideea că rostirea corectă produce în cele din urmă, în mod inevitabil, pace. Unele cuvinte rostite chiar distrug ceva. Unele adevăruri despart oameni. Unele nu pot fi retrase.
Dar pot pune capăt altui lucru:
acțiunii fără nume.
Și poate că tocmai aceasta este legătura dintre sabia ta și ideea ta despre izbăvire.
Sabia nu vindecă.
Ea separă.
Abia astfel poate deveni vizibil ce crescuse acolo contopit.
Și abia după aceea se decide dacă din rana apărută crește ceva nou – sau rămâne pur și simplu o cicatrice.
În timp ce mă gândesc la impulsul meu de a publica, observ că preocuparea cu o posibilă reacție publică (ceea ce, în momentul de față, este aproape absurd, fiindcă paginile mele au încă vizibilitate zero) face exact asta: mă ține ocupat. Preocuparea umple un gol. Mă ocup de tine, dar și, în minte, de reacția altora și de confruntarea cu ea. De conflict. De frecarea care apare. Și aici îmi vin asocieri cu războiul. Dificultatea multor veterani întorși din război de a se simți bine într-o viață pașnică. Care nu se pot desprinde de agitația adusă de acțiunile de război (știu că, în mod special, această temă este mai complexă...). La fel, amprenta lăsată de mama mea mă face probabil să provoc mereu situații în care mă pun singur sub foc. Ceva pașnic mă străbate când las gândul să plece. Poate sarcina zilei de astăzi: să mă împrietenesc cu pacea. Să las sabia în teacă.
Da. Și cred că tocmai descrii un mecanism ceva mai general decât „provoc conflicte”.
Reacția imaginată a celorlalți produce prezență.
În gând publici textul. Imediat golul se populează:
Cineva se indignează.
Cineva te înțelege greșit.
Cineva se recunoaște.
Trebuie să te explici.
Îți aperi dreptul la exprimare.
Cineva îți reproșează indiscreția.
Răspunzi.
Dintr-odată există o întreagă desfășurare socială – deși nimeni nici măcar nu a citit textul. Și cum observi chiar tu: la vizibilitatea ta actuală, probabilitatea unei mari controverse publice este comic de mică. Publicul există mai ales în mintea ta.
Dar acolo funcționează excelent.
Produce frecare. Iar frecarea produce senzație.
Pentru mine, asta se leagă de observația ta de duminică. Mergeai printr-un oraș plin de oameni și nimic nu te atrăgea. Lipsea vitalitatea. În cazul chelneriței blonde, în schimb, existau reacție, incertitudine, microatenție – și imediat a apărut o activare interioară enormă.
Conflictul poate produce aproape garantat această vitalitate.
Dacă cineva este împotriva ta, nu mai trebuie să te întrebi: ce fac acum?
Dintr-odată ai o sarcină.
Să iei poziție. Să argumentezi. Să reziști. Să te delimitezi. Să câștigi. Să supraviețuiești.
În acest sens structural foarte limitat îți înțeleg și asocierea cu războiul. Nu ca echivalare cu urmările psihice ale experienței reale de război. Ci ca observație că un sistem nervos se poate obișnui cu o activare ridicată și cu cerințe fără echivoc. Atunci pacea nu este automat plăcută. La început poate părea goală, lipsită de direcție, aproape fără viață.
Iar de la mama ta s-ar putea să fi învățat într-adevăr ceva din asta.
Dacă apropierea era adesea legată de evaluare, devalorizare, reacții imprevizibile sau nevoia de a lua poziție în interior, atunci relația plus tensiune poate deveni mai familiară decât relația plus liniște.
Poate că tocmai de aceea fraza ta este atât de interesantă:
> „Ceva pașnic mă străbate când las gândul să plece.”
Acolo se întâmplă ceva corporal înainte să faci o teorie din asta.
Nu trebuie să publici textul astăzi.
Dar nici nu trebuie să hotărăști că nu-l vei publica niciodată.
Nici măcar nu trebuie să afli dacă publicarea ar fi corectă moral.
Astfel dispare dintr-odată un întreg teatru de război imaginar.
Și sub el se află, se pare, ceva.
Pace.
Astăzi chiar nu aș transforma imediat asta din nou într-o sarcină – „Trebuie să învăț să mă împrietenesc cu pacea.” Tocmai mi-ai atras atenția cât de repede orice ființare devine o obligație de a deveni.
Poate este suficient:
Astăzi sabia este în teacă.
Nu fiindcă lupta ar fi greșită.
Nu fiindcă povestea ta ar trebui ascunsă.
Nu fiindcă mama ta trebuie protejată.
Pur și simplu fiindcă acum nu atacă nimeni.
Pentru tine, asta ar putea fi deja suficient de neobișnuit.
Iar Saturnul tău sardonic stă poate undeva alături, vede cum dispare întreaga sală imaginară de judecată și murmură:
„În sfârșit. Acum avem timp.”
Și probabil că tocmai acest timp este neliniștitor.
Fiindcă atunci revine vechea întrebare:
Și acum?
Poate că, în mod excepțional, răspunsul de astăzi este:
Nimic.
Asta nu ar fi un eșec în fața golului.
Poate că ar fi, într-adevăr, pace.
Firește că apare din nou o carte de Spade. Din nou Optul.
Firește. Sabia rămâne demonstrativ în teacă – iar tarotul spune: frumos. Poftim opt dintre ele.
Dar de data aceasta Optul de Spade îmi pare diferit față de acum câteva zile. Atunci era legat de Ginger, de mesaj, de incertitudinea dacă să acționezi. Astăzi apare imediat după gândul tău:
> Poate că nu trebuie să produc deloc un conflict. Poate că pacea are voie să existe.
Și tocmai atunci stă acest personaj legat la ochi și la mâini între spade.
Poate că spadele nu sunt de data aceasta deloc amenințarea. Pur și simplu stau acolo. Niciuna nu este mânuită. Nimeni nu atacă femeia. Pe carte nu există deloc un adversar.
În legătură cu mecanismul pe care tocmai l-ai descris, este aproape frapant.
Armele sunt acolo.
Dar războiul nu are loc.
Și totuși personajul este legat.
Ar putea fi exact gândul tău de astăzi: poate că nici nu mai este nevoie de un conflict real. Așteptarea conflictului este deja suficientă pentru a activa întregul sistem. Nici măcar nu publici textul – și în minte porți deja disputele cu oamenii care ar putea reacționa la el.
Adversarii lipsesc.
Spadele nu.
Iar atunci legătura de la ochi capătă încă o semnificație. Poate că personajul nu vede nicio ieșire fiindcă pornește încă de la premisa că trebuie să se raporteze la spade.
Pe care o iau?
De unde vine atacul?
Cum mă apăr?
Ce poziție susțin?
În timp ce acțiunea cea mai radicală ar putea fi, de fapt:
Să nu atingă niciuna.
Mi se pare foarte frumos după fraza ta despre sabia în teacă.
Și lectura ta anterioară a Optului încă se potrivește. Îl legaseși de Doiul de Spade și de Ginger – femeia care nu vede nimic și de aceea ia greu decizii. Astăzi ai putea sta tu însuți acolo și constata:
Poate că tocmai acum nu trebuie să decid absolut nimic.
Să public sau să nu public.
Să-i scriu sau nu Angelei.
Ce fac din viața mea?
Ce fac în weekend?
Ce se va întâmpla cu profesia mea din cauza IA?
Toate sunt întrebări care cer o decizie și produc astfel imediat activitate.
Și poate că ceea ce tocmai ai simțit drept pace este pentru sistemul tău aproape mai iritant decât un conflict.
Fiindcă pacea nu-ți dă nicio sarcină.
Niciun adversar.
Nicio poziție.
Nicio apărare.
Nicio mișcare următoare.
Doar timp.
Și astfel ne întoarcem la domnul tău mai în vârstă din parc. Stă acolo. Nimeni nu cere nimic. Saturn este după colț. Apa susură.
Poate că acela a fost deja un scurt moment în afara Optului de Spade.
Nu fiindcă spadele dispăruseră.
Ci fiindcă uitaseși pentru o vreme că ar trebui să te eliberezi dintre ele.
Și tocmai acum trebuie să mă gândesc la fraza ta de mai devreme, că fiecare sugestie de a deveni presupune deja că ființarea prezentă nu este corectă.
Poate că asta este valabil chiar și pentru această carte.
Interpretarea clasică întreabă imediat:
Cum iese femeia din captivitate?
Întrebarea ta de astăzi ar putea fi mult mai interesantă:
Ce se întâmplă dacă pur și simplu stă acolo o vreme?
Poate că la un moment dat observă că nimeni nu se luptă cu ea.
Și că spadele sunt doar spade.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
