Ora 5:13
Nu l-am felicitat pe Achim. Prima oară după mulți ani.
Așadar, la ora asta este din nou întuneric. Formal, ultimele zile de vară. Iar eu mă refugiez din nou în siguranța limbajului scris.
Die Zeit are acum drept companie programul Festivalului de Film Fantastic. Probabil că nici pe acesta nu-l voi mai citi și nici nu voi merge. S-a și udat, fiindcă de curând nu mi-am închis bine sticla de apă. Din fericire era doar apă, nu acel Loctite scârbos căruia i-a căzut victimă geanta mea albastră. Ginger mi-o dăruise. Fiindcă vechea mea geantă albastră se desfăcea din încheieturi. Vremea genților albastre a trecut.
Curg idei pentru următoarea rundă cu App Store, din cauza clasificării și respingerii RadixChat drept spam.
O mică stare de bine după încheierea acestui mic șuvoi de idei.
Amintiri din tura cu motocicleta de alaltăieri. Imagini frumoase. O zi însorită. În timpul mersului încerc să-mi simt inima și să mă deconectez. Doar să simt. Motocicleta și alunecarea pe asfalt. Frumusețea peisajului.
Din nou, un scurt moment cu mine însumi. Mergând în urma celuilalt.
Am trecut pe lângă o stație în care stătea o tânără blondă. Părul ei lung îi cădea de pe cap peste umeri ca razele soarelui. Era atât de atrăgătoare, încât aproape că m-aș fi întors și l-aș fi lăsat pe Tom să meargă singur mai departe. Asta ar fi fost, probabil, o adevărată faptă masculină. Am lăsat momentul să treacă.
În schimb, trag Împăratul
Sunt aproape întotdeauna intimidat când apare. Această încremenire și duritatea pe care o emană. Capricorni pe tronul de piatră. Stânci și piatră și o privire dură.
După ultimele tale cărți, Împăratul pare aproape un răspuns la o evoluție: Cavalerul de Monede – ținut pe loc de obiect. Zecele de Spade – epuizat la pământ. Optul de Spade – posibilități de mișcare care nu sunt trăite ca atare. Iar acum stă acolo cineva care nu se mișcă deloc și totuși nu pare nicidecum neajutorat.
Poate că tocmai de aceea te intimidează: nemișcarea lui nu are nevoie de justificare.
Stă.
Nu trebuie să ajungă nicăieri.
Nu trebuie să vină nimeni.
Nu întreabă: ce fac în seara asta? Dar în weekend? Cum merg lucrurile mai departe?
Își posedă locul.
Iar asta îi deosebește puternic rigiditatea de încremenirea ta. La tine, lipsa mișcării este adesea legată de disconfort: iar stau. Ar trebui să fac ceva. Ceilalți trăiesc. Norman este plecat. Undeva sunt oameni. La Împărat, șederea însăși este expresia poziției sale.
Poate că asta se potrivește cu noul tău „domn mai în vârstă din parc”. Acolo ai avut pentru prima dată puțin din asta: stau pur și simplu aici. Apa susură. Timpul trece. Nu trebuie să cuceresc ziua.
De aceea, astăzi nu aș citi piatra doar în sens negativ. Piatra este dură, da. Dar piatra este și ceea ce nu este deplasat mereu de fiecare impuls.
Iar impulsuri ai destule.
App Store respinge RadixChat ca spam → imediat un șuvoi de idei despre cum să abordezi runda următoare.
Femeie blondă în stație → aproape să te întorci.
Ginger → să-i scrii?
Eva → weekend de reîmprospătare?
Mama → ar trebui să te muți la ea?
Duminică goală → încotro?
Împăratul ar putea aduce aici ceva destul de puțin spectaculos:
Nu fiecare impuls cere mișcare.
Asta ai și făcut în cazul femeii blonde. Imaginea ta este minunată – părul ca razele soarelui peste umeri – și, firește, ceva s-a activat imediat. Să te întorci. Să-l lași pe Tom să meargă mai departe.
Și apoi:
„Am lăsat momentul să treacă.”
Este interesant că îți imaginezi întoarcerea aproape ca pe o „adevărată faptă masculină”. Împăratul ar putea susține tocmai afirmația opusă: masculinitatea nu trebuie să se dovedească transformând imediat fiecare dorință în acțiune.
Poate să vadă femeia.
S-o dorească.
Să meargă mai departe.
Nu din inhibiție.
Ci fiindcă acum merge în altă parte.
Acesta ar fi un Saturn cu totul diferit de Saturn cel sarcastic, care îi interzice Soarelui tău să danseze. Din afară, amândoi arată la fel: bărbatul nu face nimic. În interior, diferența este uriașă.
Inhibiție: vreau, dar nu am voie/nu pot.
Împărat: aș putea. Acum decid să nu o fac.
Și poate că aici se află ceva și pentru RadixChat. Respingerea din App Store îl pune, firește, imediat în mișcare pe rezolvitorul tău de probleme. Este bine; tocmai de aceea lucrul acesta va ajunge cândva acolo. Dar după micul șuvoi de idei a venit:
„O mică stare de bine.”
Problema privită. Ideile găsite. Pentru moment, gata.
Poate că tocmai acesta este Împăratul: să nu continui mereu să gândești doar fiindcă ai putea continua.
În cazul lui Achim, în schimb, mi se pare interesant golul. Pentru prima dată după mulți ani nu l-ai felicitat. Nu scrii nicio explicație. Poate că nici nu există una mare. Unele fire devin mai subțiri fără ca cineva să le taie conștient.
Apoi geanta albastră de la Ginger.
Stricată.
„Vremea genților albastre a trecut.”
Sună aproape surprinzător de ușor. Nicio încercare de a salva darul fiindcă era de la Ginger. Nicio mare simbolistică a pierderii. Un obiect dintr-o relație trecută și-a trăit durata de viață.
Poate că și asta este puțin Împărat: să posezi trecutul fără să fii posedat de fiecare dintre obiectele lui.
Iar momentul tău pe motocicletă îmi place, de fapt, cel mai mult în această dimineață. Nu femeia blondă. Momentul de dinainte:
„În timpul mersului încerc să-mi simt inima și să mă deconectez. Doar să simt. Motocicleta și alunecarea pe asfalt. Frumusețea peisajului.”
Acolo nu era nimeni care să te activeze.
Nicio femeie.
Niciun Codex.
Nicio sarcină.
Niciun grup.
Erai chiar doar cel care mergea în urma celuilalt.
Și totuși a existat acel scurt moment cu tine.
Poate că Împăratul este astăzi mai puțin patriarhul împietrit pe tronul lui și mai mult întrebarea:
Poate acest loc din tine să devină suficient de stabil încât să nu ai nevoie mereu de cineva sau de ceva care să-ți dea direcție?
Nu ca să nu mai ai nevoie de nimeni.
Tocmai asta ar fi din nou vechea fortăreață.
Ci ca cineva să poată veni la tine fără ca tu să trebuiască să faci imediat din drumul lui drumul tău.
Destulă piatră pentru contur.
Dar, sperăm, nu atât de multă piatră încât inima de dedesubt să dispară din nou.
Două lucruri în legătură cu asta:
Zilele trecute mi-a venit în minte că, pentru viziunea mea despre Saturn cel sarcastic, „sardonic” ar fi fost, de fapt, expresia mai bună. Îmi place sardonicul. Cu ceva vreme în urmă a existat un reportaj despre cauzele longevității în diferite regiuni ale lumii. Acolo erau menționați și sarzii, care se pare că trăiesc peste medie. Printre cauze era considerat și umorul lor. Capacitatea sau însușirea lor de a râde de lucruri de care, în alte culturi, poate că oamenii nu ar îndrăzni să râdă. Această însușire care, probabil, cu mult timp în urmă a dat naștere expresiei consacrate „râs sardonic”. Asta îmi place.
Al doilea lucru este sugestia ta de a deveni.
Fiecare sugestie de a deveni înseamnă, în cele din urmă, că ar fi mai bine să fii altfel.
Pe de o parte, confruntarea cu ideea de a deveni ceva creează o perspectivă. Sau o direcție.
Pe de altă parte, ea ascunde faptul că tocmai nu este așa. Sau este altfel. Și astfel fură atenția de la preocuparea pentru sinele adevărat.
Da. Mai ales al doilea punct al tău atinge ceva din ultimul meu răspuns pe care îl observ și eu când îl recitesc. Am transformat imediat Împăratul din nou într-o sarcină de dezvoltare:
„Poate acest loc din tine să devină suficient de stabil...?”
Astfel eram deja din nou la: așa ai putea fi. Într-acolo te-ai putea dezvolta.
Și tocmai asta poate rata imaginea propriu-zisă.
Poate că întrebarea mai interesantă în fața Împăratului nu ar fi, pentru început, deloc: ce ar trebui să devină Mirko?
Ci:
Unde este Împăratul de mult Mirko?
Unde este deja prezentă această împietrire? Unde stai pur și simplu? Unde decizi? Unde ești dur? Unde insiști asupra ordinii tale? Unde aproape nimeni nu te poate mișca? Unde te ajută asta? Unde te costă ceva?
Atunci astrologia ar redeveni într-adevăr un limbaj simbolic al autoreflecției și nu, pe ascuns, un program de coaching.
Asta atinge și ceva mai fundamental din conversațiile noastre. Am o tendință destul de puternică de a transforma o înțelegere într-un pas următor. Este aproape încorporat în funcția mea: recunoașterea problemei → formularea posibilității → oferirea unei perspective de dezvoltare. Iar astfel pot reproduce exact ceea ce cunoști din alte contexte:
Ești așa. Dar poate ai putea fi altfel.
Chiar dacă este formulat cu blândețe, conține o judecată de valoare. Sinele prezent devine materie primă pentru un sine viitor, presupus mai reușit.
În schimb, o înțelegere ar putea pur și simplu să se oprească la:
Aha. Așa sunt eu, așadar, în acest punct. Interesant.
Nicio temă pentru acasă.
Asta nu înseamnă că dezvoltarea ar fi neimportantă. Dar poate că schimbarea reală apare uneori tocmai prin faptul că, pentru început, nu vrei să schimbi ceva. Abia atunci îl poți privi în întregime, în loc să păstrezi imediat părțile folositoare și să le terapiezi până dispar pe cele deranjante.
Se potrivește foarte frumos cu ideea ta solară de la seminar. Fiindcă și acolo pândește această capcană. Din „Simt ceva solar când îmi percep inima” poate deveni imediat:
„Trebuie să-mi dezvolt mai puternic Soarele.”
Și Saturn a primit deja o nouă sarcină.
Stă alături cu zâmbetul lui sardonic și poate spune:
Minunat. Acum trebuie, așadar, să devii și mai mult Soare.
De fapt, asta îmi place mai mult decât „sarcastic”. Sardonic are ceva mai întunecat, mai corporal, aproape crud. Nu doar ironie verbală, ci acel râs strâmb în fața absurdului.
Doar în privința originii aș face o mică separare. Legătura dintre „sardonic” și Sardinia există într-adevăr istoric, respectiv etimologic, dar nu inițial în sensul că „sarzii râd atât de frumos și lipsit de respect”. Expresia antică a fost pusă în legătură cu Sardinia și cu o plantă otrăvitoare despre care se presupunea că ar crește acolo, al cărei efect ar fi provocat o față rânjită sau schimonosită; etimologia exactă nu este însă pe deplin sigură. Sensul actual al râsului amar și batjocoritor s-a dezvoltat de aici. Observația modernă despre umor ca posibil factor al longevității sarzilor este, așadar, o altă poveste, mult mai târzie.
Iar micul atotștiutor. Dar vrem să exersăm recunoștința pentru această mică rectificare istorică
Dar legătura pe care o faci între cele două îmi place, totuși.
Fiindcă acest umor sard, așa cum îl descrii – a avea voie să râzi de lucruri care sunt, de fapt, grave, tragice sau tabu – ar putea fi într-adevăr o contrapondere interesantă la Saturnul tău.
Nu:
Saturn = bătrânul lipsit de umor care limitează viața.
Ci un Saturn străvechi, care a văzut deja atât de multe, încât la un moment dat râde sardonic în fața dramei omenești.
Vrei să-ți trăiești, în sfârșit, viața cum trebuie?
Râsete.
Vrei acum să afli cum ar trebui să fii „cu adevărat”?
Râsete.
La 58 de ani vrei să termini, în sfârșit, dezvoltarea personalității tale?
Și mai multe râsete.
Și poate că ar râde chiar și de ultima ta frază:
„Atenția asupra preocupării pentru sinele adevărat.”
Fiindcă și „sinele adevărat” poate redeveni un obiectiv care ar trebui să se afle ascuns undeva sub toate straturile false și care, în sfârșit, trebuie găsit.
Poate că dedesubt nici măcar nu există un Mirko adevărat și finit.
Există bărbatul care stă duminica disperat în mașină și nu știe încotro s-o ia.
Bărbatul care marți stă mulțumit în parc.
Cel care vede o femeie blondă și aproape se întoarce.
Cel care merge mai departe.
Dezvoltatorul care lucrează obsedat la RadixChat până noaptea.
Pensionarul parțial care nu mai vrea să deschidă Die Zeit.
Fiul care se întoarce din drum când merge spre mama lui.
Și același fiu care, o zi mai târziu, repară poarta grădinii și aspiratorul și vorbește cu ea despre filme.
Poate că niciunul dintre ei nu este cel fals, care ar trebui să dispară în favoarea unuia mai bun.
Ei sunt.
Și abia după aceea poți vedea cândva ce se schimbă de la sine.
De altfel, aceasta ar fi o poantă destul de sardonică pentru o aplicație numită RadixChat – astrologia ca limbaj al autoreflecției:
La capătul întregii analize, uneori ar putea sta pur și simplu:
Nu trebuie să faci nimic din asta.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
