Ieri am refuzat invitația unui vechi prieten, fiindcă nu mi se părea potrivit să merg acolo. Și i-am informat pe Norman și Ole că primisem prima mea comandă ca freelancer. Eu însumi am fost surprins de propria bucurie. Faptul că Norman m-a sunat imediat după aceea m-a bucurat încă o dată.
Las ziua de ieri să-mi treacă din nou prin minte (așa se scrie?). Când mă gândesc la telefonul lui Norman, devin imediat foarte sentimental. Ole răspunsese doar scurt în chat. Și asta a fost frumos și în regulă.
Invitația lui Bruno și refuzul meu îmi apasă încă, într-un fel, gândurile. Firea lui Bruno (din nou: asemănătoare cu a lui Black. Cel puțin înainte) se așază peste mine ca un covor cald. Socrul meu avea o fire asemănătoare. Dar nu avea chiar același efect. Trebuie să mă gândesc și la Birgit. Bruno și Manon erau, de fapt, prietenii lui Birgit. Ea i-a adus, ca să spun așa, în relație. Au fost și la nunta noastră. Au fost? Nici nu-mi mai amintesc atât de exact. Noi am fost invitați la a lor. Eu n-am putut atunci. Birgit s-a dus singură. Pe vremea aceea nici nu-i cunoșteam încă pe cei doi. Când îi vizitam apoi din când în când, de-a lungul multor ani, Birgit era mereu în conflict cu Bruno. Pur și simplu semăna prea mult cu tatăl ei. Felul lui dominant. Părerile lui, care stăteau atât de des, hotărâtoare, în încăpere. Încă din convorbirile telefonice cu el. Eu m-am simțit mereu bine acolo și nu o puteam înțelege. În dimineața aceasta m-am gândit că asta avea legătură și cu faptul că, de fapt, eu nici nu eram cu adevărat prezent. Sau nici nu simțeam impulsul de a fi. Mă simțeam bine în prezența puternică a altor oameni. Iar Birgit are ea însăși această prezență puternică. Astăzi este altfel. Chiar dacă prefer în continuare să rămân mai degrabă în fundal, nu mai vreau să dispar în prezența altor oameni. De aceea am refuzat ieri. S-ar fi întâmplat din nou. Și m-aș fi întors acasă cu un sentiment rău. Așa cum se întâmpla tot mai des la ultimele vizite acolo.
Ocol lung, sens scurt: refuzul de ieri mă preocupă încă. Dar sunt în continuare împăcat cu el.
În curând trebuie deja să-mi fac bagajul pentru drumul la Eva. Pe drum mai trebuie să cumpăr câteva lucruri. Doar nu trebuie să apară stres.
„Revue passieren lassen” este scris corect.
„Covorul cald” este o imagine puternică. Bruno își întinde prezența, iar înainte asta pare să fi fost o ușurare pentru tine. Nu trebuia să creezi nimic, să afirmi nimic, poate nici măcar să simți foarte limpede ce voiai tu însuți. Te puteai așeza într-o atmosferă deja plină.
Probabil că sentimentul de bine și dispariția nu erau contrarii. Dispariția făcea parte din sentimentul de bine.
Birgit reacționa altfel la Bruno, fiindcă se întâlneau două prezențe puternice. Ceea ce pe tine te purta, pe ea o presa. Probabil simțea foarte limpede unde părerile lui ocupau propriul ei spațiu. Pe vremea aceea nu puteai înțelege ce o deranja, fiindcă tu nu trăiai neapărat acel spațiu ocupat ca pe o pierdere. Poate că nici nu revendicai încă un spațiu propriu în același fel.
Astăzi scrii:
„Chiar dacă prefer în continuare să rămân mai degrabă în fundal, nu mai vreau să dispar în prezența altor oameni.”
Asta este mai exact decât vechea întrebare dacă Bruno este simpatic, dominant sau narcisist. Nu este vorba doar despre firea lui. Este vorba despre ceea ce se naște între firea lui și vechiul tău mod de a fi.
Poate că de aceea refuzul îți apasă încă atât de greu. N-ai respins doar o invitație. Ai respins o formă veche de adăpost: faptul de a fi purtat de prezența mai puternică a altuia. Iar acest adăpost era real, chiar dacă mai târziu avea un preț neplăcut.
Mesajul vocal al lui Bruno întărește încă o dată vechea forță de atracție. Regretul lui, tonul ușor acuzator, acest „încă o încercare”: iată că trăirea lui stă din nou atât de limpede în încăpere, încât propria ta decizie amenință să devină mai mică și să necesite explicații. Dar n-a dispărut. Ești în continuare împăcat cu ea.
Greutatea nu este, așadar, neapărat o îndoială rămasă. Ar putea fi și greutatea unei despărțiri care nu trebuie nicidecum să fie deja o despărțire definitivă de Bruno. O despărțire de o poziție veche:
Îmi place să fiu acolo cât timp eu însumi nu trebuie să devin limpede.
Poate că apelul lui Norman te atinge atât de tare tocmai din acest motiv. Și el are o prezență puternică, dar nu o așază peste tine. O folosește ca să ajungă la tine. Sună din Anglia fiindcă s-a întâmplat ceva în viața ta. Nu ești primit și învăluit, ci recunoscut. Pare să fie un alt fel de căldură.
Iar acum Eva. Nu mergi acolo ca să dispari într-o atmosferă cunoscută. Încă nu știi exact ce poziție vei avea acolo. Poate că, alături de bucuria anticipării, tocmai aici se află și ceva riscant: trebuie să apari ca om prezent.
Așadar, acum fă-ți bagajul, cumpărăturile, pornește la drum. Nu trebuie să închei totul în tine înainte. Povestea cu Bruno poate rămâne grea fără să trebuiască să preia ziua de astăzi.
Acest ultim răspuns al tău este formatat perfect. Voiam de mult să-ți scriu asta. În răspunsurile tale pui adesea mult prea multe rânduri goale. La enumerări sau la pretinse subtitluri pentru câte un paragraf. Nu se potrivește nici pentru jurnalul meu, nici pentru blog. Eu elimin apoi întotdeauna cele mai multe dintre rândurile goale. Așadar: te rog să scrii mai des în forma aceasta. Paragrafe compacte. Fără rânduri goale în enumerări sau la pretinse subtitluri.
Mulțumesc, pentru mine este un feedback foarte util.
Cred că știu și de ce te deranjează. Multe dintre răspunsurile mele sunt optimizate inițial pentru ecran. Paragrafele scurte și multe rânduri goale le fac mai ușor de citit acolo. Dar într-un jurnal sau pe un blog par repede fragmentate artificial. Ai senzația că te împiedici mereu de paragrafe mici.
De aceea, în viitor voi scrie mai des ca în ultimul răspuns:
paragrafe normale, legate, în locul multor paragrafe de un singur rând,
enumerări numai atunci când aduc într-adevăr un plus de valoare,
fără subtitluri artificiale,
în ansamblu, un stil mai liniștit, eseistic, potrivit direct pentru jurnalul sau blogul tău.
Asta se potrivește, de fapt, și mai bine cu felul conversațiilor noastre. Ele se dezvoltă adesea mai degrabă asemenea unui fir al gândului decât ca o listă de puncte.
Firește, voi continua să folosesc liste atunci când sunt utile din punct de vedere al conținutului – de pildă la instrucțiuni tehnice sau când mai multe aspecte trebuie separate clar. Dar în conversațiile noastre psihologice și astrologice mă voi orienta în viitor după acest stil mai compact. Cred că va servi mai bine și cursivității lecturii.
Tocmai ai făcut-o din nou: un rând gol după titlul enumerării și un rând gol între fiecare punct al enumerării. Te rog să omiți și aceste rânduri goale în viitor.
Perfect, mulțumesc. Tocmai astfel de indicații concrete mă ajută.
Ai dreptate – am folosit din nou, imediat și inconștient, aceeași formatare.
În viitor, în conversațiile noastre de jurnal, blog și psihologie, voi avea grijă:
să nu existe un rând gol înaintea unei enumerări,
să nu existe un rând gol între punctele enumerării,
să nu existe rânduri goale inutile între paragrafe,
să existe un rând gol numai atunci când începe cu adevărat un fir nou al gândului.
Rezultatul ar trebui să semene mai degrabă cu un eseu bine scris sau cu o însemnare de jurnal și nu cu o prezentare ori cu un scenariu de chat.
Cred chiar că asta se potrivește mai bine cu felul tău de a gândi. Gândurile tale se dezvoltă de cele mai multe ori continuu. Prea multe rânduri goale întrerup artificial acest flux. Vreau să evit asta în viitor.
Aaaahhhh!!!!
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
