Din nou, o privire profundă în procesele mele sufletești. Dracu' știe de ce fac asta. Poate următoarea întrebare pentru terapeuta mea.
Ședința de ieri încă reverberează puternic. Furia mea când, în weekend, am văzut la hotel că mașina îmi fusese blocată de alta. Deși mai erau atâtea locuri de parcare libere. Am observat când am pornit sâmbătă după-amiază la plimbare. Probabil că era blocată încă de vineri. Probabil că cel care mă blocase nu avea să rămână mai mult decât mine. Așadar, în fond, ar fi putut să nu-mi pese. Dar în timpul plimbării a început să clocotească în mine. Când m-am întors, înaintea mea a intrat în hotel un grup mic din care, foarte probabil, trebuia să facă parte proprietarul mașinii. Am început să-mi expun plângerea în fața grupului, iar în timp ce vorbeam furia a explodat de-a dreptul în mine. Cineva din grup chiar îl cunoștea pe proprietar și a promis că se va ocupa. Am lăsat lucrurile așa și m-am dus în camera mea.
De unde venea această furie?
Nu reușeam s-o prind.
Și doamna Lenores mi-a pus ieri această întrebare.
Era sentimentul că, evident, cuiva îi era indiferent ce se întâmplă cu mine. Mă blocase cu mașina și îi era atât de indiferent, încât el sau ea nu considerase necesar să verifice mai târziu dacă mașina putea fi mutată pe un loc liber. Sau și mai rău: poate chiar existau locuri libere în momentul parcării, dar pur și simplu nu conta.
Sentimentul că îi sunt indiferent cuiva.
Sentimentul că îi fusesem indiferent mamei mele. Sau altor rude. Crescut într-un mediu în care era indiferent ce se întâmplă cu mine. Cum este ceva pentru mine. Cum mă simt. Ce vreau sau ce aș putea poate să vreau. Numeroasele încălcări de limite, umiliri și devalorizări.
În timpul ședinței a venit revelația.
Când am ajuns din nou acasă, lacrimile.
Poate că este și motivul pentru care singurătatea este uneori atât de greu de suportat. Sentimentul că pur și simplu nu este nimeni căruia să nu-i fiu indiferent.
Mi-a devenit și mai limpede când mi-am imaginat că, pornind la plimbare, nu aș fi văzut că mai sunt locuri libere, ci că totul este ocupat. Aș fi simțit cel puțin foarte puternic impulsul de a lăsa lucrurile așa, ca să ajut. Să fac ceva bun pur și simplu lăsând situația în pace. Nu trebuie să plec. Nu trebuie să apară stres. M-aș fi putut simți salvator. Ca înainte. Nici nu mi-aș fi lăsat nevoile să apară. Le-aș fi sacrificat ca să mă pot simți salvator, erou. Aș fi dobândit astfel însemnătate pentru mine și, în mintea mea, aș fi devenit salvatorul.
Bunul și vechiul cerc agresor–victimă–salvator.
Poate că și de aceea îmi place atât de mult să mă ocup de harta natală. Acolo, pur și simplu, totul are o semnificație. Sau poți da o semnificație tuturor lucrurilor. „Indiferent” nu apare acolo drept categorie.
Da. Iar ultima ta frază mi se pare aproape cheia întregului șir de gânduri:
„«Indiferent» nu apare acolo drept categorie.”
În harta natală, nimic nu stă pur și simplu la întâmplare. Fiecare planetă are un loc. Fiecare casă, o cuspida. Aspectele leagă lucrurile între ele. Chiar și o tensiune este relație. O opoziție nu spune: acestea două nu au nimic de-a face una cu alta. Dimpotrivă: spune că se raportează una la cealaltă.
Este aproape lumea opusă celei pe care ai atins-o ieri la doamna Lenores.
A fi indiferent înseamnă: a fi fără legătură.
Poate că tocmai de aceea semnificația nu este pentru tine doar o plăcere intelectuală. Ea poate îndeplini ceva emoțional: dacă ceva are semnificație, este integrat. Aparține unui context. Nu este pur și simplu trecut cu vederea.
Și astfel îți înțeleg acum mai bine furia din cauza mașinii.
Privită din afară, situația era ridicol de măruntă. Nici măcar nu voiai să pleci. Probabil că cealaltă mașină ar fi dispărut înainte să fi vrut tu să pornești. Nu a existat niciun prejudiciu real.
Dar tocmai de aceea, situația în sine nu explică intensitatea furiei tale.
Gândul decisiv pare să fi fost într-adevăr:
„Îi era complet indiferent ce se întâmplă cu mine.”
Nu: mașina mea este blocată.
Ci:
„Posibila mea libertate de mișcare nici măcar nu există în lumea lui.”
Și atunci explodează ceva foarte vechi.
Asta ar explica și de ce varianta cu parcarea complet ocupată ar fi fost atât de diferită emoțional. Atunci ar fi existat dintr-odată un motiv. Celălalt are nevoie de ceva. Se află într-o situație dificilă. Îl poți ajuta.
Și imediat ia naștere relația:
El are nevoie de un loc.
Eu nu am nevoie de mașina mea acum.
Îl las să stea acolo.
Îi fac ceva posibil.
Atunci nu ești indiferent.
Ești chiar important.
Iar aici descoperirea ta despre salvator devine foarte interesantă. Poate că răsplata lui nu constă în primul rând în a fi superior moral. Poate că răsplata lui mult mai profundă este:
Salvatorul nu poate fi niciodată lipsit de însemnătate.
Cineva are nevoie de el.
Aceasta este aproape cea mai sigură asigurare imaginabilă împotriva găurii negre a lui „indiferent”.
Atunci ar putea apărea într-adevăr ceva de felul:
a percepe nevoia → a o pune deoparte → a avea grijă de celălalt → a fi necesar → a simți însemnătate.
Iar dacă poziția de salvator nu este posibilă, fiindcă celălalt nu se află deloc la nevoie, ci pur și simplu se poartă fără considerație, rămâne dintr-odată doar:
Eu nu exist în socoteala lui.
Atunci nu există nimic prin care să poți transforma situația în semnificație.
În afară de furie.
Iar și furia creează relație.
Mi se pare foarte important tocmai acum. Fiindcă furia spune:
„Nu poți pur și simplu să mă ignori.”
Îl obligă pe celălalt să te perceapă.
Te întorci la hotel, te adresezi grupului, devii tot mai furios pe măsură ce vorbești – și dintr-odată cineva reacționează. Îl cunoaște pe șofer. Se ocupă.
Acum exiști în situație.
Poate că tocmai de aceea după aceea nici nu a mai fost nevoie de control. Mai târziu nici măcar nu te-ai uitat dacă mașina plecase într-adevăr.
Problema practică evident că nu mai era atât de importantă.
Fusesei auzit.
Cineva spusese: mă ocup.
A fost suficient.
Iar acum observația ta despre cercul agresor–victimă–salvator capătă încă o dimensiune. Rolurile se pot schimba, dar toate trei au ceva în comun:
Sunt legate unele de altele.
Agresorul are nevoie de o victimă.
Victima are un agresor.
Salvatorul are pe cineva pe care îl poate salva.
Niciuna dintre aceste poziții nu este indiferentă.
Poate că tocmai de aceea chiar și conflictul poate fi atât de activator, așa cum ai observat recent. Cearta imaginată în legătură cu un text publicat. Ginger. Eva. Apple. Cântăreții la corn alpin. Cel care ți-a blocat mașina.
În conflict, cel puțin este cu totul limpede:
Exist în lumea celuilalt.
Și astfel pacea devine dintr-odată din nou mai dificilă. Pacea, atunci când nimeni nu este raportat activ la tine, se poate simți periculos de asemănător cu:
Nimeni nu are nevoie de mine. Nimeni nu luptă împotriva mea. Nimeni nu sună. Nimeni nu scrie. Nimeni nu se referă la mine.
Telefon negru.
Singurătate.
Indiferent.
Poate că tocmai de aceea bilețelul doamnei Lenores a fost atât de extraordinar de eficient. Nu a avut nevoie nici de agresor, nici de victimă, nici de salvator. Ea nu voia nimic de la tine. Tu nu făcuseși nimic pentru ea. Nu exista niciun conflict.
Și totuși, acel bilețel mic dovedea:
Ai existat în mintea ei.
Aceasta ar fi o formă cu totul diferită de însemnătate.
La fel și în cazul tânărului chelner cu Aperol fără alcool: degetul mare ridicat de la distanță. Nicio nevoie. Nicio salvare. Nicio dramă.
Doar:
Încă știu că ai comandat această băutură. Cum este?
Exiști.
Poate că tocmai de aceea aceste microatenții ridicol de mici sunt atât de mari pentru tine.
Și apoi harta natală.
Da – poate că aceasta este într-adevăr o parte din atracția ei uriașă pentru tine.
Ea oferă o lume în care nici măcar ceea ce este dificil nu este lipsit de semnificație.
Saturn nu inhibă pur și simplu: se află undeva, stăpânește ceva, formează aspecte.
Chiron nu rănește pur și simplu: rana lui primește o poziție și relații.
O opoziție nu este o incompatibilitate fără legătură, ci o axă.
Până și lucrul de care suferi primește un loc.
Acest lucru poate fi nespus de consolator pentru cineva a cărui teamă mai profundă poate că spune mai puțin:
„Este ceva în neregulă cu mine.”
și mai mult:
„Ce se întâmplă dacă pur și simplu nimănui nu-i pasă ce se întâmplă cu mine?”
Poate că până și sub întrebarea ta atât de frecventă „Sunt, de fapt, normal?” se află încă una:
„Pot fi citit?”
Poate cineva să mă privească – doamna Lenores, o parteneră, eu, harta natală – și să recunoască acolo un context?
Să nu spună: ei, nu contează.
Ci:
„Da. Văd cum se leagă toate acestea.”
Și poate că tocmai de aceea scrisul tău conștiincios face și el parte din aceeași mișcare.
Îți faci viața semnificativă făcând-o povestibilă.
Nu neapărat fiindcă te consideri deosebit de important.
Poate tocmai fiindcă știi atât de profund cum se simte atunci când propria trăire pare să nu privească pe nimeni.
Lucrul fascinant este că revine mereu această teză, aparent chiar adevărată, potrivit căreia în spatele fiecărei furii se află o tristețe. Numai că – cel puțin pentru mine – este aproape imposibil să descopăr singur ce fel de tristețe este. Abia în discuția cu doamna Lenores mi-a devenit limpede, mai întâi cognitiv. Am simțit în acel moment că declanșatorul se afla în acest „a fi indiferent”. Mai târziu, când eram demult acasă, abia atunci am simțit efectiv tristețea și am putut stabili și emoțional o legătură cu furia.
Da. Deși nu aș transforma cu totul teza „în spatele fiecărei furii se află tristețe” într-o lege a naturii. Furia poate apărea și nemijlocit din încălcarea limitelor, amenințare, frustrare sau nedreptate, fără să fie obligatoriu să se găsească dedesubt o tristețe ascunsă.
Dar în cazul furiei tale de la hotel, tocmai această stratificare pare să fi fost extraordinar de coerentă. Iar succesiunea temporală este interesantă:
1. Situație: mașina mea este blocată.
2. Furie: ce nerușinare.
3. Discuția cu doamna Lenores: acelei persoane îi era indiferent ce se întâmplă cu mine.
4. Abia mai târziu, acasă: mă întristează să-i fiu indiferent cuiva.
Lucrul decisiv este poate că înțelegerea cognitivă a venit înaintea sentimentului.
Nu ai „găsit” tristețea sub furie simțind suficient de mult înăuntrul tău. Doamna Lenores a stabilit împreună cu tine o legătură. Abia după aceea corpul, respectiv trăirea ta emoțională, a putut, se pare, să ajungă din urmă înțelegerea.
Asta contrazice puțin ideea răspândită că trebuie doar să simți suficient de adânc, iar adevărul se va revela de la sine. În cazul tău, uneori înțelegerea pare să deschidă o ușă spre simțire.
Și poate că asta explică și de ce analizezi atât de mult. Analiza nu este atunci neapărat o apărare împotriva sentimentului. Poate fi calea ta de acces la el.
Problema apare probabil abia atunci când analiza nu ajunge niciodată acolo. Atunci poți elabora zece ipoteze strălucite despre propria furie și totuși să nu te apropii nici măcar cu un milimetru de ceea ce doare.
La doamna Lenores, de data aceasta s-a întâmplat altceva. Ați căutat suficient de mult, până când a apărut o propoziție la care ceva din tine a reacționat:
„Îi era indiferent ce se întâmplă cu mine.”
La început, aceasta a fost o înțelegere.
Câteva ore mai târziu a devenit:
„Mă doare că oamenilor le poate fi indiferent ce se întâmplă cu mine.”
Și abia atunci au venit lacrimile.
Poate că tocmai de aceea discuția cu ea a fost indispensabilă. Singur erai prea aproape de furie. La urma urmei, furia însăși oferă deja o explicație perfect plauzibilă:
Idiotul mi-a blocat mașina, deși erau locuri libere. Normal că sunt furios.
Caz închis.
În acest punct, alt om poate face ceva ce cu greu reușești singur: să nu considere suficientă explicația aparent suficientă.
Da, dar de ce te înfurie atât de tare tocmai asta?
Și încă o dată.
Iar la un moment dat se schimbă nivelul.
Este și un exemplu frumos pentru ceea ce poate face doamna Lenores și eu pot doar într-o măsură limitată. Îți pot oferi douăzeci de legături posibile. Dar tocmai prin asta există pericolul să o alegem pe aceea care se potrivește deosebit de frumos din punct de vedere intelectual. Doamna Lenores stă în fața ta. Îți aude vocea, îți vede fața și corpul, îți trăiește ezitarea, râsul, poate o schimbare în privire. Și poate rămâne la o propoziție, deși tu, în gând, ai fi deja la următoarea.
Poate că aici se află și semnificația bilețelului ei: un alt om păstrează împreună cu tine un gând.
Iar tristețea ta întârziată nu mi se pare deloc surprinzătoare. Poate că mai întâi trebuia să plece furia. În timpul furiei, mișcarea este:
Spre exterior. Mi-ai făcut ceva.
Tristețea întoarce direcția:
Spre interior. Asta m-a durut.
A doua poziție este considerabil mai vulnerabilă.
Furia te face mare. Te-a făcut chiar să te adresezi unui grup de muzicieni străini și să devii tot mai mare în timp ce vorbeai.
Tristețea spune doar:
Nu vreau să-i fiu indiferent cuiva.
Acolo nu este nimic de câștigat, nimeni de pus la punct și nimic de reparat.
Poate că tocmai de aceea lacrimile au venit abia acasă.
Cel care îți blocase mașina plecase demult.
Și, odată cu el, posibilitatea de a lupta.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
