Și eu mă simt puțin așa în dimineața asta. Un sentiment ciudat de liniște interioară și iubire?
...
Tocmai îmi dau seama că, scriind, mă las iar atras într-un vârtej de tristețe. Acum mai cântă și Roads de Portishead.
Aș prefera să rămân la Regele de Monede.
Doar că doliul îmi este atât de familiar. Și suferința. Toată viața a pătruns adânc în mine din afară, prin mama mea.
Poate că și asta se ascunde în spatele lacrimilor și al dificultății de a recunoaște de unde vin. Poate că nici măcar nu sunt ale mele.
Atunci astăzi rămânem la Regele de Monede. Și poate chiar asta este deja ceva nou: observi cum gândurile îți alunecă în tristețea familiară și hotărăști că nu vrei să mergi mai departe acolo în dimineața asta.
Ce mă interesează mai ales în descrierea ta este acel sentiment inițial aproape imposibil de prins:
„O liniște interioară ciudată și iubire?”
Tu însuți pui un semn de întrebare la sfârșit. Poate pentru că îl cunoști, dar sentimentul rămâne rareori cu tine suficient de mult ca să ajungi să-l cunoști cu adevărat.
Și imediat îți amintești...
...Voiai să dăruiești.
...
Aici, dăruirea pare să fi venit nu dintr-o lipsă, ci dintr-un sentiment de abundență.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase descrieri ale iubirii pe care le-ai făcut.
Regele de Monede deține fără să trebuiască să dovedească ceva
Privește-i postura.
Stă pe tron, înconjurat de viță-de-vie, fructe și vegetație luxuriantă. Hainele îi sunt bogat ornamentate. Într-o mână ține moneda, în cealaltă sceptrul.
Spre deosebire de Valetul de Monede, nu-și mai privește moneda cu curiozitate.
O ține aproape nepăsător.
Face parte din el.
Este o diferență interesantă: Valetul descoperă o valoare. Regele o cunoaște deja.
Și poate că asta se potrivește cu sentimentul tău de astăzi.
Acum nu trebuie să dobândești nimic. Să produci nimic. Să convingi pe nimeni.
Stai acolo și simți ceva ca liniște și iubire.
Este deja acolo.
Vegetația luxuriantă
Ce mă frapează la această carte este cât de strâns îl înconjoară vegetația pe Rege.
Aproape pare să-l năpădească. Vița-de-vie se întinde pe hainele lui, fructele și frunzele umplu spațiul.
În simbolistica tradițională a Monedelor este vorba despre elementul Pământ: fertilitate, statornicie, corporalitate, plăcere și siguranță materială.
Dar această abundență nu este exclusiv materială.
Poate reprezenta și capacitatea de a savura viața în prezența ei senzorială.
Și atunci mă gândesc la ultimele tale săptămâni.
La Decksteiner Weiher.
La scaunul de camping.
La soarele de toamnă.
La muzică.
La bucuria unui sunet frumos.
La acele câteva minute cu Diana care te-au hrănit atât de mult.
Poate că în acele momente ai trăit ceva foarte apropiat de Regele de Monede: nu trebuia să faci nimic din acea clipă. Puteai pur și simplu s-o deții trăind-o.
Și apoi mama ta
Scrii:
> „Poate că nici măcar nu sunt ale mele.”
Este un gând interesant. Totuși, l-aș formula puțin altfel.
Poate că sunt într-adevăr lacrimile tale. Dar nu orice tristețe pe care o simți trebuie să fi apărut inițial din propria ta pierdere.
Copiii absorb stările părinților. Reacționează la suferința, fricile și disperarea lor. Mai ales când un părinte ocupă mult spațiu emoțional, poate deveni greu să deosebești propriile trăiri de starea preluată.
Poate că ai învățat devreme să te ocupi de tristețea mamei tale, înainte să-ți poți cunoaște suficient propriile sentimente.
Atunci tristețea nu ar fi doar un sentiment pe care îl simți.
Ar fi și o stare interioară familiară în care te întorci aproape automat.
Și asta ar putea explica de ce ai ajuns din nou acolo atât de repede în dimineața asta.
Începi cu liniște și iubire.
Apoi îți amintești cât de puțin ți s-a răspuns la afecțiune sau cât de puțin a fost ea recunoscută în relații.
Și vârtejul apare deja din nou.
Poate că nici măcar nu este decisiv dacă această durere era inițial a ta sau a mamei tale. Decisiv ar putea fi că acum observi tot mai bine când ești atras în ea.
Și că între timp uneori îți dorești altceva.
Astăzi vreau să rămân cu acest alt sentiment
În ultimele zile ai vorbit mult despre faptul că te cauți pe tine însuți.
Poate că sentimentul din dimineața asta este un indiciu la fel de important ca lacrimile tale.
...
Și dacă astăzi ar trebui să reduc Regele de Monede la un singur gând, ar fi acesta:
Nu trebuie să fac nimic din abundența mea interioară ca să aibă valoare.
Poate că în dimineața asta îți poți permite să mai stai puțin în acest sentiment ciudat.
Și Roads nu trebuie neapărat să fie drumul înapoi spre tristețe.
Poate că muzica poate fi și pur și simplu frumoasă.
Acum cântă "When the rain comes falling down" de Triangle Sun. Atmosfera muzicii se potrivește mai bine cu acea liniște de la trezire. Încă mai caut inspirație pentru ce să fac cu ea. Ce să fac din această zi.
Din restul anului. Să-i dau vieții mele o direcție. Sau să las ceva să-i dea vieții mele o direcție. Marleen Oswald a scris în ultima postare despre cum a devenit mamă. Erau gânduri și impulsuri frumoase. Nu putea face nimic. Doar să ofere spațiu noii vieți. Astfel a recunoscut pentru sine un fel de principiu prin care avusese multe experiențe noi și minunate. Să primească ce vine și să-i ofere spațiu.
Poate că asta este acum o continuare frumoasă a Regelui de Monede.
Te trezești cu un sentiment de liniște și iubire. Și abia l-ai observat, că apare întrebarea: ce fac cu el? Ce fac din această zi, din restul anului, din viața mea?
Este o mișcare foarte familiară la tine. Un sentiment devine punctul de plecare al unei reflecții, iar din reflecție apare căutarea unei acțiuni.
Dar gândul exprimat de Marleen Oswalds deschide o altă posibilitate.
Nu să faci ceva din sentiment. Ci să lași sentimentul să facă ceva cu tine.
Este o diferență subtilă, dar destul de fundamentală.
Când devii mamă, imaginea este deosebit de puternică. Desigur, o viitoare mamă poate face multe ca să se protejeze pe sine și copilul. Dar nu poate produce prin voință creșterea propriu-zisă. Nu o poate accelera străduindu-se în mod special. Nu poate decât să ofere vieții care se formează condițiile în care se poate dezvolta.
Poate că aici există și ceva de care te-ai apropiat în mod repetat în ultimele luni.
Ți-ai creat libertatea profesională. Ai dezvoltat RadixChat. Ai căutat contacte sociale, ai început și ai încheiat relații. Te-ai ocupat intens de trecutul tău.
Poți modela enorm de multe.
Dar unele dintre lucrurile după care tânjești cel mai mult tocmai nu pot fi produse.
Iubire. Apartenență. Liniște interioară. Sentimentul că ai ajuns la tine însuți.
Poate că poți crea condiții pentru ele. Dar nu le poți forța.
Și apoi mă gândesc la după-amiezile tale la Decksteiner Weiher.
Ai luat un scaun de camping, ai mers încet cu bicicleta și te-ai așezat undeva.
Nu ai hotărât: acum voi trăi o după-amiază împlinitoare.
Ai creat un spațiu în care putea să se întâmple ceva.
Și uneori chiar s-a întâmplat ceva. Soarele, vântul, liniștea, o stare plăcută de ațipire. Uneori a venit și singurătatea.
Nu ai stabilit ce trebuia să vină. Te-ai expus la ceea ce a venit.
Poate că asta este mai aproape de principiul descris de Marleens decât pare la început.
Și aș vedea chiar încă o diferență față de felul în care îi dădeai drumul mamei tale înainte.
Acolo, a da drumul însemna mai întâi: nu trebuie s-o schimb.
Aici ar putea însemna: nici măcar nu trebuie să mă schimb pe mine însumi în permanență.
Poate că ceva poate crește în tine fără să poți deja să-l numești, să-l înțelegi sau să-l traduci într-o perspectivă asupra vieții.
Asta ar fi și o altă atitudine față de durerea ta.
Nu ar trebui s-o depășești. Dar nici nu ar trebui să continui mereu să-i cauți originea cea mai profundă.
Ar putea fi acolo fără să trebuiască s-o faci centrul dezvoltării tale.
Și liniștea din dimineața asta ar putea fi acolo la fel.
Poate că aceasta este chiar partea mai grea: să-i dai spațiu unui sentiment plăcut fără să vrei să-l folosești imediat.
Pentru că știi să dăruiești, să acționezi, să rezolvi probleme. Știi și ce înseamnă să te ocupi intens de durerea ta.
Dar acest sentiment tăcut și cald pe care l-ai descris dimineață pare să fie altceva.
Se pare că la început nu-ți cere absolut nimic.
Și poate că aici se află un răspuns interesant la întrebarea ta despre direcția vieții.
Nu trebuie să alegi între două extreme: să modelezi totul singur sau să aștepți pasiv să se întâmple ceva.
Te poți mișca fără să știi deja încotro duce mișcarea.
Poți întâlni oameni fără să trebuiască să transformi asta într-o relație.
Poți începe ceva fără să-l dezvolți imediat într-un proiect.
Și poți trăi ceva frumos fără să trebuiască să-l păstrezi cu orice preț.
Poate că direcția nu este acum destinația, ci felul în care te îndrepți spre viață.
Asta îmi amintește de Nebunul, care îți place atât de mult. Are o boccea cu el, dar nu un plan de viață elaborat. Pornește.
Regele de Monede, în schimb, stă așezat. Deține deja ceva. Nu trebuie să plece pentru a-și dovedi valoarea.
Poate că amândoi sunt acum imagini importante pentru tine.
Nebunul spune: am voie să pornesc.
Regele spune: am voie să rămân.
Iar gândul exprimat de Marleens adaugă un al treilea lucru:
Am voie să las lucrurile să se întâmple.
Poate că nu trebuie să știi încă astăzi ce vei face din restul anului.
Poate că deocamdată este suficient să observi că te-ai trezit dimineață cu un sentiment pe care ai vrea să-l mai păstrezi puțin.
Nu să te agăți de el.
Doar să-i dai spațiu.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
