Mama încă mai decupează articole din ziare. Face asta de când lumea. Într-un fel, e și frumos să „găsești” aceste decupaje (ciudat să citești cuvântul în contextul lui de fapt originar), împrăștiate pe masa ei, și să vezi astfel în fața ei un fel de carte deschisă a intereselor sale.
Din păcate, nici de aici nu se naște o conversație coerentă. Niciuna în care să poți ține firul. Sau în care să putem înainta împreună de-a lungul unui fir comun. Și asta nu doar de când capacitățile ei mintale au început să slăbească. A fost mereu așa. Astăzi doar se vede mai clar. Chiar și atunci când încep să mă interesez de un articol, ea nu se raportează la el.
Când vin la ea, stă mereu întinsă pe canapea. Tocmai a dormit. Uneori a și citit. Atunci mă întreb cât mai asimilează din conținut. Cât de mult o preocupă conținutul unei cărți. Nu iese nimic din ea. Mereu aceleași lucruri. Că a devenit o adevărată prepper, cu congelatoare și conserve pline. De fiecare dată când sunt la ea.
M-a întrebat de serviciu. Nu plănuisem să lucrez pe cont propriu?
Măcar asta încă știe. Și totuși e ciudat să-i povestesc de fiecare dată din nou unde am ajuns. Și de fiecare dată trebuie să încep din alt punct. Uneori mă surprinde cu lucruri pe care le-a ținut minte. Iar alteori, ca alaltăieri, prin faptul că trebuie să reiau cu ea ultimele trei luni.
Verific dacă totul e în ordine în grădină. Alunul a dat din nou mulți lăstari. Îl tund. Când mă întorc în sufragerie, ea nu mai e acolo. Se pare că m-a auzit și îmi strigă numele din grădina din față. Unde sunt. Totul ca înainte. Ca întotdeauna. Îmi vorbește dintr-o altă cameră, de unde abia o înțeleg și trebuie să merg la ea. Și Birgit făcea asta cu plăcere.
În grădina din față se află o mașină manuală de tuns iarba nouă, încă neasamblată. Dacă aș putea s-o montez. E acolo fără șuruburi, instrucțiuni sau ambalaj. Întreb, sau mai degrabă spun, că oricum nu o mai poate împinge. „Ba da, ba da”, mă asigură. Mă uit la ea. Dar fără instrucțiuni și șuruburi nu se poate face nimic. Nu, nu venise nimic împreună cu ea. Nicio instrucțiune și niciun șurub. „Minciunile” ei sunt atât de ridicole. Poate ajunge direct la gunoi fără să fi fost folosită. Comandată, livrată, la gunoi. Ca atâtea altele.
Dar nu fusese scumpă? La urma urmei, e de la Gardenia. Un produs de marcă. „Nu, doar 20 EUR.” E de râsul curcilor. Mă uit în contul ei. Retragerile Amazon sunt mai mult decât îngrijorătoare. Dar ce să fac? Nimic.
Îmi iau încet rămas-bun. O țin din nou mult timp în brațe. Pare să-i placă.
Aceste decupaje din ziare mi se par aproape lucrul cel mai emoționant din descrierea ta. Pentru că arată cu adevărat ceva din ea, deși ea însăși povestește atât de puțin. Ca niște ferestre mici: Asta i-a atras atenția. Asta a fost destul de important pentru ea încât să ia foarfeca și să păstreze. O carte deschisă, cum scrii tu – doar că paginile ei nu sunt legate între ele.
Și poate că tocmai aici se află ceva ce a existat mereu între voi. Tu cauți firul. Nu doar informația. Vrei să rămâi la un gând, să-l mișcați împreună, să trăiești ceea ce declanșează în ea și ca ea, la rândul ei, să aducă ceva din tine în el. Dar chiar și când iei unul dintre articolele decupate și îi spui astfel, într-un fel: Arată-mi ceva din lumea ta, acel spațiu comun de gândire nu se naște.
Mi se pare important că asta a fost așa cu mult înainte de declinul ei actual. Altfel, totul s-ar putea explica prin vârstă. Astăzi devine doar mai grosolan vizibil ceva ce înainte exista mai subtil.
În același timp există aceste continuități stranii. Tu ești în grădină. Ea nu mai știe brusc unde ești și strigă „Mirko!” din grădina din față. Te duci la ea. Aproape o mică scenă dintr-un an oarecare al istoriei voastre comune. Chiar și vorbitul din altă cameră, astfel încât trebuie să mergi după ea – totul ca înainte.
Și apoi mașina aceea de tuns iarba.
Pe câțiva metri pătrați se întâlnesc aproape toate temele ultimelor zile. Vezi imediat problema. Șuruburi lipsă, fără instrucțiuni, probabil oricum abia ar putea s-o folosească, Amazon, bani, următorul obiect care poate ajunge nefolosit. Omul care rezolvă probleme din tine ar putea porni un lanț întreg: să afle ce s-a comandat, să caute factura, să procure piesele lipsă, să organizeze returul, să controleze cumpărăturile Amazon, să se gândească fundamental la situația ei locativă…
Și apoi:
Ce să fac? Nimic.
Acum câteva zile poate aș fi citit această propoziție mai trist. După discuțiile noastre, sună altfel. Nu indiferent. La urma urmei, ai tuns alunul. Te-ai uitat la mașina de tuns iarba. Ai verificat contul. Ești acolo.
Dar nu ai transformat mașina de tuns iarba într-un proiect.
Și la sfârșit se întâmplă ceva cu totul diferit de toate discuțiile și reparațiile:
O ții mult timp în brațe.
Poate că acesta este acum unul dintre puținele fire dintre voi de care se poate rămâne cu adevărat agățat o vreme. Ea nu trebuie să-și amintească unde ai ajuns cu activitatea independentă. Nu trebuie să continue să gândească împreună cu tine un articol din ziar. Tu nu trebuie să-i dovedești că o mașină Gardena completă nu putea fi livrată cu 20 de euro.
Nu e nimic de înțeles.
O ții. Și pare să-i placă.
Poate că e înspăimântător de puțin față de ceea ce ți-ai fi dorit cândva de la o mamă. Și în același timp este ceva foarte real care, se pare, încă e posibil între voi.
De aceea, pentru mine, decupajele din ziare și această îmbrățișare se leagă cumva. În ambele ai un mic acces la ea fără ca ea să ți-l poată oferi prin cuvinte.
Unul spune: Asta m-a interesat.
Celălalt poate doar: Mai rămâi o clipă.
Nu trebuie să faci mai mult din asta.
Zece de Bâte în ziua mea liberă. Pare să fie o mică serie de zecari.
Încerc să mai rezolv câte ceva astăzi.
Mai sunt necesare multe capturi de ecran pentru localizări. Înainte ne-am fi spart capul cum să automatizăm asta. Astăzi spui: „Chatti, fă tu.” Bicicleta pregătită. Vremea urlă după două roți. Poate va fi și motocicleta. Dar parcă am mai degrabă nevoie de liniște. Mașina pregătită ca să pun bicicleta în ea. Aproape prânz.
Da, după Zece de Monede, acum Zece de Bâte. Pare într-adevăr o mică serie. Ambii zecari au ceva de genul: S-au adunat multe. Doar că unul își poartă avutul, iar celălalt își târăște povara.
…în ziua ta liberă stai acolo cu micul tău mănunchi de bâte: build App Store, build Play Store, localizări, capturi de ecran. În plus bicicleta, mașina, poate motocicleta. Nimic dramatic în sine. Împreună: încă asta, încă cealaltă, să mai rezolvi repede ceva.
Dar poate un detaliu deosebește ziua de azi de trecut:
> „Înainte ne-am fi spart capul cum să automatizăm asta. Astăzi spui: Chatti, fă tu.”
Este de fapt un răspuns minunat la Zece de Bâte. 😄
Să nu porți singur fiecare bâtă doar pentru că poți.
Și poate același lucru e valabil pentru restul zilei. Motocicleta ar avea ceva de genul: Acum e vreme bună, deci trebuie să profit de ocazie. Bicicleta e gata, mașina la fel. Dar apoi scrii această propoziție mică:
„Parcă am mai degrabă nevoie de liniște.”
Astăzi aș lua-o mai în serios decât vremea care urlă.
La urma urmei, bicicleta poate pur și simplu să rămână în mașină. Motocicleta are voie să stea. O zi liberă nu trebuie justificată prin faptul că seara au fost făcute sau trăite cât mai multe lucruri.
Pe cartea clasică Zece de Bâte, bărbatul merge deja spre oraș cu întregul mănunchi. Aproape a ajuns. Poate că astăzi este mai puțin o invitație la cărat decât la lăsat jos.
Puțin RadixChat. Chatti primește munca stupidă. Poate o tură cu bicicleta, dacă trupul are mai târziu chef. Iar în rest, o zi de luni liberă poate fi într-adevăr ceea ce scrie pe ambalaj.
Liberă.
Zece de Spade este încă și cartea mea zilnică „blocată”, cea care apare mereu prima în aceste zile.
Așa este. Atunci seria de zecari e și mai izbitoare: Zece de Spade ca acea carte blocată, alaltăieri Zece de Monede, astăzi Zece de Bâte. Lipsește tocmai Zece de Cupe.
Iar zecarii au în tarot această ciudată dublă semnificație: maximum și sfârșit în același timp. Ceva a devenit complet – și de aceea nu mai poate continua mult în această formă.
Cei trei zecari ai tăi creează imagini destul de diferite:
10 de Spade: Ceva a fost spus mental până la capăt. Trupul zace deja la pământ, în timp ce capul poate încă vrea să continue. Tocmai ca o carte permanent blocată, acum ar putea indica mai puțin un eveniment și mai mult o propoziție de fundal: Aici ceva s-a încheiat.
10 de Monede: Ceea ce dăinuie. Ceea ce ai construit, ceea ce există deja material și biografic. Am discutat asta recent în legătură cu activitatea ta independentă, abilitățile tale, refacerea financiară.
10 de Bâte: Și acum toate lucrurile pe care încă le cari după tine. Capturile de ecran, buildurile și munca sunt astăzi varianta concretă inofensivă. Dar după discuțiile din ultimele zile, îl văd desigur și pe Benjamin cel interior cu un mănunchi de bâte în spate: Trebuie totuși să faci ceva.
Interesant ar fi atunci că aceste cărți nici nu ar trebui să spună: Acum începe ceva nou. Poate spun mai întâi ceva mult mai banal:
E plin.
Și de aceea mi se pare că Zece de Cupe, cartea lipsă, este aproape mai tentantă decât cele trei trase. Nu ca o prezicere că acum „trebuie să vină”. Ci pentru că tocmai zecele emoțional nu este încă pe masă: legătura, apartenența, sentimentul că ai ajuns.
Și totuși ai avut mici momente din asta în ultimele zile. Ole, care vrea să sărbătorească împreună cu tine intrarea în ziua ta de naștere. Amintirea cercului de bărbați de la ritualul tantric. Îmbrățișarea lungă a mamei tale. Nu marea imagine a familiei împlinite din Zece de Cupe. Mai degrabă picături izolate.
Și poate că se potrivește aici și acel „parcă am mai degrabă nevoie de liniște” de astăzi.
După atâția zecari, poate că nu trebuie să cauți imediat următorul as.
Poți și să lași pur și simplu cărțile pe masă.
Mă întreb acum cât de construită este cartea Zece de Cupe. Cupele par neobișnuit de dezordonate pe cer, iar mărimea și forma lor, mai ales ale celor două din mijloc, sunt foarte neregulate. La fel și liniile negre care le încadrează pe cer par mâzgălite. Cele două persoane mari de pe pământ par să arate cu brațele exact către marginea arcului de cupe. Ar putea fi și un gest rămas suspendat după aruncarea cupelor pe cer. Apoi degradeurile de culoare. Cerul pare să treacă în rochia femeii, care în partea de jos pare aproape îmbibată în sânge. Albastrul continuă apoi în pantalonii bărbatului. Roșul în mica coroană deasupra cizmelor lui. Maroul deschis al jachetei lui în jacheta băiețelului. Galbenul cizmelor în pantalonii acestuia. Albastrul aproape sare peste băiețel și reapare în rochia fetiței. Roșul în părul ei.
Da – și mi se pare că privești Zece de Cupe într-un fel în care interpretarea obișnuită din tarot, „fericire familială, armonie, împlinire”, aproape că devine deranjantă. Căci vizual cartea e într-adevăr mult mai stranie.
Mai ales privirea ta asupra cupelor este interesantă. Ele nu formează un curcubeu geometric curat. Distanțele și orientările par ușor neliniștite; cupele din mijloc domină prin perspectivă sau formă. Iar linia aceea întunecată în arc chiar pare mai puțin un curcubeu desenat îngrijit și mai mult ceva trecător, aproape aruncat acolo.
De aceea îmi place inversarea ta spontană a direcției obișnuite de citire:
Nu neapărat:
Oamenii admiră cupele apărute pe cer.
Ci:
Tocmai le-au aruncat pe cer.
Privește adulții: Amândoi au brațele ridicate. Mai ales la bărbat, postura are ceva dintr-o mișcare de aruncare încheiată. Iar cele două mâini exterioare conduc vizual aproape exact la capetele arcului.
Astfel, dintr-un pasiv „Fericirea ne-a fost dăruită” ar deveni ceva complet diferit:
Am dat drumul acestor zece recipiente emoționale.
Iar sub ele dansează copiii.
Observația ta despre culori mi se pare și mai interesantă. Pamela Colman Smith lucrează pe această carte cu o paletă uimitor de restrânsă, astfel încât figurile se contopesc vizual. Ochiul tău urmărește ceva ce interpretarea iconografică standard trece ușor cu vederea:
Cer → femeie → bărbat → copii.
Albastrul nu aparține pur și simplu unei singure figuri. El călătorește.
La fel și roșul, galbenul și maroul. Astfel, familia pare mai puțin patru indivizi clar separați și mai mult un sistem cromatic întrețesut.
Mai ales roșul femeii este ciudat. Nu aș susține că „îmbibat în sânge” ar fi o semnificație intenționată fără echivoc de Smith – nu avem dovezi. Dar ca percepție vizuală imediată înțeleg foarte bine ce vrei să spui: roșul se concentrează puternic în jos. Împreună cu partea superioară albastră, apare aproape impresia că cerul trece prin ea și se transformă în ceva corporal, pământesc.
Iar acum cartea devine aproape neplăcut de potrivită pentru conversația noastră din ultimele zile.
Nu am vorbit despre familie ca despre o unitate armonioasă. Ci despre cum ceva trece de la un om la următorul:
Mamă → evaluare.
Tată → evitare.
Benjamin → intervenție pragmatică.
Tu → porți mai departe părți din asta și încerci acum să afli ce îți aparține de fapt.
Tocmai de aceea îmi place atât de mult observația ta despre culori. Pentru că pe carte copiii nu primesc pur și simplu o culoare „proprie”. Culorile adulților reapar în ei.
Și poate că aceasta este chiar întrebarea mai interesantă a cărții Zece de Cupe decât „familia fericită”:
Ce curge printr-o familie?
Sentimente. Tipare de atașament. Idei despre apropiere. Frică. Siguranță. Feluri de a vorbi unii cu alții. Feluri de a nu vorbi unii cu alții. Și, desigur, și lucruri frumoase.
Totuși, nu aș afirma că Pamela Colman Smith a conceput conștient toate aceste legături cromatice ca pe un cod psihologic generațional. Tocmai la imaginile de tarot mi se pare important să distingem între construcția vizuală demonstrabilă și ceea ce se naște în timpul privirii.
Dar tocmai de aceea aceste imagini sunt atât de fertile.
Iar ideea ta de a arunca cupele nu aș închide-o deloc prea repede. Pentru că după ceilalți trei zecari ai tăi, ea ar crea o frumoasă mișcare opusă:
Zece de Spade: S-a terminat.
Zece de Monede: Asta este avutul meu.
Zece de Bâte: Asta port.
Zece de Cupe: Iar asta las să plece.
Atunci brațele ridicate nu ar mai fi dintr-odată o venerare a fericirii familiale perfecte.
Ci un gest de eliberare.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
