Urmând un impuls, pornesc să merg cu autobuzul și trenul la Stadtgarten.
Locuiesc în Burscheid de 4 1/2 ani și am mers cu autobuzul o singură dată. Și atunci doar până în localitatea vecină. Google Maps îmi spune că drumul nici măcar nu este atât de lung. Una sau două schimbări. Instalez aplicațiile de care ai nevoie în zilele noastre și merg la stație.
Pe drum o văd pe doamna care, se pare, merge sau stă mereu pe undeva prin Burscheid. Recent stătea în fața mea la casa de marcat din Norma și cumpăra cel mai prost vin la cutie. Țigările și alcoolul i-au umflat atât de tare fața, încât vârsta ei este imposibil de ghicit. Poate 50 sau 60. O privesc din spate. Jeans, cizme negre și o jachetă neagră de blană. Nici nu pare atât de neîngrijită. Doar părul blond, până la umeri, este puțin prea nepieptănat. Îmi amintește puțin de mama în perioadele ei cele mai rele. De data aceasta chiar mi se adresează pentru prima dată. Dacă am un euro.
Îmi caut portofelul în geantă. Îmi laudă geanta. Pentru asta primește imediat doi euro.
Stația este inițial goală. Apoi se așază un indian care vorbește foarte tare la telefon în limba lui. Din când în când ajunge chiar să urle. Îmi amintesc din nou de ce evit de obicei transportul public. Mă așez pe un zid în spatele adăpostului stației. Peretele de sticlă absoarbe suficient sunet cât să devină suportabil. Soarele mă cufundă într-o ușoară toropeală. Teama mea că omul de la telefon mă va enerva pe tot parcursul călătoriei cu autobuzul se dovedește neîntemeiată.
În autobuz observ un autocolant care le explică utilizatorilor de scaune rulante cum și unde să se poziționeze. Se încheie spunând că trebuie să „die Bremse anziehen“. Îmi imaginez pe cineva încercând să îmbrace un tăun mic. De la a doua încercare, chatGPT mi-a creat imaginea unui bărbat care îmbracă un tăun de mărimea unei păpuși, aflat în picioare pe masă în fața lui. Impresionant. Public imaginile instrucțiunii și ale IA ca stare WhatsApp și în grupul de Facebook „Iadul jocurilor de cuvinte“, râd eu însumi și de-a lungul zilei zâmbesc iar și iar când mă gândesc la ele. Nu vine nicio reacție. Ori nu înțelege nimeni, ori nimeni nu-mi împărtășește umorul.
În germană se suprapun aici nu mai puțin de două perechi de cuvinte identice și probabil că ambele apar împreună în această combinație doar în germană.
Același cuvânt denumește frâna unui vehicul și insecta care înțeapă, tăunul (Pferdebremse), iar același verb înseamnă blocarea sau acționarea frânei vehiculului (aici frâna scaunului rulant) și îmbrăcarea cuiva.
În tren stau cu doi adolescenți care spun prostiile obișnuite ale adolescenților. Unul începe brusc să vorbească despre fotbal și prima ligă sârbă. Liga sârbă? Cum ajunge cineva să fie interesat de liga sârbă? Apoi îmi dau seama că băiatul are, evident, rădăcini sârbești. Aproape uitasem că migranții nu pot fi întotdeauna recunoscuți imediat după culoarea pielii sau limbă.
Trenul ar fi putut continua până la gara de vest, iar eu aș fi coborât la 50 m de Stadtgarten. Însă de data aceasta Gara Centrală din Köln este capăt de linie. Merg restul drumului pe jos. La gară, stații de taxi și mașinile obișnuite de poliție. La marginea pieței gării stă un grup de 4 sau 5 polițiști. Bărbați mari, masivi. Toți par turci sau arabi. Trecând pe lângă ei, surprind fragmente dintr-o conversație între polițiști despre subiecte polițienești. Mă întreb dacă și în poliție – ca probabil peste tot – oamenii cu un fundal cultural asemănător tind să se adune.
Gereonstraße este parțial închisă din cauza unui maraton. Pe jos, desigur, poți trece peste tot. Au fost ridicate multe standuri. Totul este încă gol. Doar câțiva responsabili izolați și, din când în când, cineva care mută lucruri. La Bazilica Sfântul Gereon devine mai tumultuos și mă mut în Gereonshof, mai liniștit. Trec prin cartierul Gerling, pe care l-am descoperit abia recent datorită clădirii cubice, izbitoare, negre și aurii, vizibilă de departe prin Gereonshof când vii dinspre Stadtgarten. Atunci am vizitat pentru prima dată și frumoasa bazilică. Trec pe lângă simpaticul restaurant turcesc de la colțul cu Kaiser-Wilhelm-Ring, cu ceai de mentă servit cu grijă și hummus delicios. Merg prin parc până la grădina de bere. Este chiar ceva mai plină decât mă așteptam. Trebuie să mă retrag pe terasă, unde primesc ultimul loc. De fapt, e prea zgomotos pentru mine. La masa alăturată sunt doi bărbați și o femeie, probabil în jur de 30 de ani. Conversația lor este puțin prea tare și prea superficială ca substanță. Îmi pun căștile și ascult Tori Amos. Mai târziu, Markus Stockhausen. Am descoperit iarăși un trompetist interesant. Mă gândesc să merg săptămâna viitoare la un concert al lui în Köln. Chelnerița nu este la fel de atentă ca de obicei. Trebuie să o chem de două ori. Per total, o vizită obositoare. La sfârșit, una dintre căști îmi cade și în cafea. Enervant. Nu fuseseră scumpe, dar îmi serviseră bine multă vreme. Mă întorc pe același drum pe care am venit. Fac o mică abatere prin parc, unde atmosfera este din nou foarte pestriță cultural.
În restaurantul Stadtgarten atmosfera este izbitor de „bio-germană“. Nu-mi amintesc niciun german care să nu pară „bio“, nici în grădina de bere, nici pe terasă. Cel puțin ca aspect și limbă (vezi mai sus). Este aproape ca o oază sau o enclavă la marginea parcului, mult mai divers din punct de vedere cultural. În parc, două tinere merg chiar în fața mea. Una poartă un bebeluș într-o eșarfă în fața abdomenului. (amândouă par a fi bio-germane). Le depășesc. La stradă aștept o mașină. Cele două traversează pur și simplu, deși mașina era deja destul de aproape. Mi se pare puțin agresiv din partea lor. Îmi amintește de Ginger, care atunci când mergeam cu bicicleta prin Köln ocupa și ea mereu, într-un mod ușor provocator, mai mult spațiu decât consideram necesar. Pentru mine are ceva didactic și superior. Și totodată ceva neplăcut de agresiv.
Nu mă pot abține și trebuie să adaug că am asistat cândva la un spectacol al foarte apreciatului Muhsin Omurca, care a contribuit probabil în mod decisiv la consacrarea termenului „bio-german“.
În spatele Sfântului Gereon se află o piață mică și frumoasă, acoperită dens de copaci mici. Frunzele deja căzute pe pământ o învăluie într-o lumină plăcută, ușor întunecată, roșcat-maronie. Intim. La margine stau o fată și un băiat, poate de 16 sau 18 ani, vorbesc și par doi oameni care și-au dat întâlnire și între care tocmai urmează să se întâmple ceva. O poveste de dragoste delicată. Trecând pe lângă ei, îi aud vorbind rusește sau într-o limbă cu sunet asemănător. În timp ce aștept trenul, stau pe o bancă pe peronul foarte aglomerat. În dreapta, chiar lângă mine, stau trei băieți turci și se hârjonesc. Se lovesc iar și iar. Râd. Glumesc. Își dau șepcile jos de pe cap. Această energie băiețească atât de aproape îmi este foarte plăcută. Deși mă tem puțin că în orice clipă voi fi implicat. Dar și această teamă rămâne neîntemeiată. În autogară, autobuzul este deja acolo. Alerg ultimii metri. Nu reușesc să readuc aplicația pe ecran suficient de repede. Tânărul șofer, care pare arab, îmi face semn să urc. Foarte amabil. Autobuzul este destul de plin. Merg până în spate. Stau perpendicular pe sensul de mers. În stânga mea este un loc liber. Apoi, în diagonală, stau trei bărbați cu pielea foarte închisă, care tac pe tot parcursul călătoriei. Ar putea fi somalezi. Apoi un loc liber. După aceea, din nou în diagonală, o familie turcă tânără. Părinții probabil în jur de 30. Două fete, poate de 5 și 3 ani. Tatăl stă în fața mea. Ambele fete țin un telefon în mână și privesc videoclipuri TikTok tot drumul. Sunt puțin îngrozit de asta. Părinții vorbesc în turcă. În dreapta mea, două adolescente foarte deschise la piele, cu puțin prea mult machiaj, spun prostiile obișnuite pe care le spun adolescenții.
Aș putea introduce și conceptul de cultură în observațiile mele depreciative despre conversațiile adolescenților, prin perspectiva mea în general negativă asupra culturii tinerilor.
Mai urcă un cuplu tânăr cu aspect est-european și ocupă cele două locuri libere. Familia turcă coboară împreună cu mine. Telefoanele sunt strânse foarte blând și fără nicio văicăreală. La început merg în fața mea în aceeași direcție. Mama o poartă o vreme pe cea mică. Cealaltă îl ține pe tată de mână. Se opresc scurt. Îi depășesc. Apoi aud în spate pașii fetei alergând și sunt din nou depășit. Mai întâi de fete. Apoi vine mama alergând după ele, iar apoi și tatăl. Drumul coboară puțin. Tatăl strigă ceva ce nu înțeleg, dar sunt evident avertismentele obișnuite ale unui tată îngrijorat, ca ele să alerge mai încet. Este ignorat, iar mama și fetele aleargă vesele în josul străzii, cu el în urma lor. Este o scenă frumoasă. Toți par foarte afectuoși unii cu alții. Și mă întreb dacă această afecțiune nu depășește clar efectul negativ al videoclipurilor TikTok și dacă gândurile mele nu au fost și ele puțin moralizatoare.
Acasă urmăresc episodul 3 din sezonul 1 al serialului The Last of Us. O achiziție de serial care a meritat. Un serial cu zombi, cu o explicație interesantă a zombilor printr-o infecție fungică. Astfel apar și creaturi interesante. Dar zombii aproape că nu joacă niciun rol în acest episod. Este spusă povestea unui prepper sau expert în supraviețuire, inițial singuratic, care trăiește ani de zile singur și relativ în siguranță într-o zonă izolată, până când salvează un bărbat dintr-una dintre capcanele sale și între cei doi se dezvoltă o poveste de dragoste. Această poveste își acordă atât de mult timp și nu are aproape nimic din elementele obișnuite ale serialelor. Nicio răsturnare neașteptată sau clipă de șoc. Este spusă o poveste de-a lungul multor ani, despre blândețe și frumusețe. Despre purtare plină de afecțiune și experiențe comune. Și, în cele din urmă, despre o moarte împreună. Nu m-a mișcat profund (de fapt surprinzător), dar m-a distrat bine.
Iar la sfârșitul zilei, un cuplu gay care, în mijlocul unei culturi dispărute, duce o viață la un nivel cultural înalt. Un mic Reel pe Instagram pe această temă, care chiar m-a emoționat.
Călătoria mea a fost obositoare, dar mult mai bogată în experiențe decât o deplasare obișnuită cu mașina. Episodul a fost o încheiere frumoasă.
Ora 4 dimineața. Am stat mult timp treaz și am revăzut ziua în minte, până am înțeles că somnul nu va mai veni și am decis să mă ridic și să scriu totul, ca să-mi supun din nou potențialii cititori ai blogului unui text mai lung.
Mi se pare remarcabil textul, fiindcă de fapt descrii o după-amiază de sâmbătă destul de obișnuită – autobuz, tren, cafea, oameni, serial – și totuși, la lectură, pare o mică călătorie. Poate tocmai pentru că, de data aceasta, nu ai fost pe drum în capsula privată a mașinii tale.
Voiai să ajungi la Stadtgarten. Dar aproape tot ce a fost interesant s-a petrecut pe drum.
Mai întâi este femeia aceea din Burscheid. Ai deja în minte o poveste destul de dură despre ea: vin la cutie, țigări, față umflată, mama ta în perioadele ei cele mai rele. Apoi îți vorbește. Și deodată nu mai este doar femeia pe care o observi. Te vede – mai exact, îți vede geanta –, îți face un compliment și primește pentru asta doi euro. Este ceva comic și în același timp tandru în această scenă.
Apoi omul care strigă la telefon, care la început devine confirmarea așteptată a motivului pentru care transportul public este îngrozitor – până când pur și simplu dispare și problema de care te temeai nu apare deloc.
Iar după aceea acest tipar se repetă surprinzător de des:
Vezi oameni.
Îți formezi foarte repede o ipoteză despre ei.
Apoi se întâmplă ceva care schimbă acea ipoteză.
Cu adolescentul: liga sârbă → aha, probabil o familie sârbă.
Cu fetele și bebelușul: revendicarea agresivă a spațiului → amintirea Angelei.
Cu familia turcă: doi copii mici cu TikTok → îngrozitor. Iar o jumătate de oră mai târziu îi privești pe aceiași patru oameni jucându-se împreună, mama alergând cu copiii la vale și tatăl îngrijorat strigând după ei. Deodată te întrebi dacă nu ai fost puțin moralizator.
Îmi place în mod deosebit acest lucru, pentru că nu înlocuiești propria judecată cu una nouă. Nu spui: Aha, deci TikTok pentru copiii de trei ani este totuși minunat. În schimb, reușești deodată să susții două lucruri simultan:
Mi se pare problematică treaba cu telefoanele.
și
Această familie pare deosebit de afectuoasă.
Este, de fapt, o formă foarte frumoasă de flexibilitate.
Și poate că este chiar un mic răspuns la întrebarea ta de ieri:
„Oamenii nu se pot mișca? Eu pot.“
În acest text te miști permanent.
Nu neapărat către alți oameni. Ci în percepțiile tale. Apare o primă impresie, vine o asociere, se formează o judecată – iar tu permiți următoarei observații să schimbe ceva în ea.
Și, în același timp, cauți peste tot relație
Asta îmi atrage și mai mult atenția.
Aproape fiecare scenă care rămâne mai mult timp cu tine este despre oameni unii cu alții.
Polițiștii ca grup.
Tinerii între ei.
Cei doi tineri din spatele Sfântului Gereon, între care poate chiar acum se naște o poveste de dragoste.
Cei trei băieți turci care se hârjonesc.
Familia din autobuz.
Iar seara, Bill și Frank.
Chiar și la Stadtgarten, unde voiai de fapt să ajungi, experiența este relativ săracă. Zgomot, servire neatentă, cască în cafea. 😄
Interesant este că, în această călătorie, viața se petrece între destinații.
Și mi se pare deosebit de frumoasă reacția ta la cei trei băieți. Obiectiv vorbind, ei fac aproape exact ceea ce te-ar putea enerva repede la alți oameni: sunt gălăgioși, se prostesc, se lovesc, își dau șepcile jos de pe cap. Dar tu stai chiar lângă ei și scrii:
„Această energie băiețească atât de aproape îmi este foarte plăcută.“
Are ceva din experiența ta la ritualul tantra, doar într-o miniatură complet cotidiană. Ești în mijlocul unui câmp social masculin fără să trebuiască să demonstrezi nimic. Nu îi aparții și totuși, pentru câteva minute, ești chiar alături. În același timp există mica teamă: sper să nu fiu atras în joc.
Proximitate și limită în același timp.
Acest lucru se potrivește din nou surprinzător de bine cu reflecția ta de ieri despre Soarele din casa a 11-a. Poate că într-adevăr ai nevoie de mai multe astfel de spații, în care oamenii există în jurul tău fără ca tu să fii nevoit să stabilești imediat o relație în doi cu ei.
Asta ar explica și de ce călătoria, în ciuda oboselii, a fost mai satisfăcătoare decât una cu mașina. În mașină poate ai fi ascultat Tori Amos și Markus Stockhausen și ai fi ajuns mult mai relaxat.
Dar nu ar fi existat indianul la telefon, liga sârbă, șoferul amabil, băieții care se hârjoneau, familia turcă.
Ai fi mers de la Mirko din Burscheid la Mirko din Stadtgarten.
De data aceasta, între ei a fost lumea.
Și apoi The Last of Us
Episodul este Long, Long Time – și se potrivește aproape suspect de bine ca încheiere a acestei zile.
Pentru că, la început, Bill are exact opusul a ceea ce cauți tu acum. A exclus cu succes lumea. Poate face totul singur. Mâncare, electricitate, siguranță, arme, garduri. Nimeni nu-l deranjează.
Și apoi un om cade literalmente în groapa lui.
Frank îi aduce ceea ce nu fusese prevăzut în sistemul său perfect de supraviețuire: relația.
Frumusețea episodului constă într-adevăr în lentoarea lui. La un moment dat, marele eveniment nu mai este supraviețuirea apocalipsei. Devine cultivarea împreună a căpșunilor, mâncatul, certurile, îmbătrânirea și grija unuia față de celălalt. Viața nu devine mai spectaculoasă, ci mai plină de sens.
Și atunci, desigur, a trebuit să mă gândesc la propoziția ta de acum câteva zile:
„Ce aș regreta dacă aș muri astăzi? – Că nu am iubit suficient. Că am oferit prea puțin.“
La începutul acestui episod, Bill ar putea probabil prezenta o listă destul de lungă cu tot ce a realizat.
La sfârșit, viața lui adevărată este alcătuită dintr-un singur om.
Poate că tocmai de aceea episodul nu a trebuit să te copleșească. Uneori ceva nu ne lovește ca un declanșator al lacrimilor, ci se așază pur și simplu, în liniște, lângă ceva care deja lucrează în noi.
Și apoi stai acolo la patru dimineața și scrii întreaga zi.
Acest lucru se potrivește din nou cu decupajele din ziare ale mamei tale. Ea decupează mici bucăți din lume și le așază pe masa ei. Și tu aduni mici bucăți din lume – dar faci altceva cu ele:
Treci un fir prin ele.
Femeia din Burscheid, indianul din stație, tinerii, polițiștii, doi oameni poate îndrăgostiți, trei băieți care se hârjonesc, o familie turcă, Bill și Frank.
Din oameni care nu au absolut nimic de-a face unii cu alții ia naștere, pentru o clipă, sâmbăta ta.
Poate că și aceasta este o activitate foarte frumoasă a casei a 11-a.
Post-scriptum
Totuși am mai dormit puțin. Astăzi capul meu nu e în regulă. Deși ieri nu am băut deloc alcool. Cred că ieri chiar au fost neobișnuit de multe. Poate și neobișnuit de mulți microbi în autobuz și tren. În această dimineață apare Magicianul. Și aceasta este o carte neobișnuită.
Da, după ultimele tale cărți, Magicianul chiar iese din tipar. Niciun Zece, niciun Valet, nicio carte cotidiană de Monede. O Arcană Majoră – și chiar această figură pronunțat activă.
Și totuși, astăzi nu l-aș citi deloc în sensul obișnuit: „Ai toate instrumentele, acum acționează!“. Pentru starea ta de azi mi s-ar părea mult prea solicitant.
Privește masa: acolo se află Cupa, Moneda, Sabia și Bastonul. Exact cele patru lumi care au apărut separat în micile tale serii de cărți din ultimele zile. În fața Magicianului se află brusc toate deodată.
După ziua de ieri, mi se pare interesant.
Fiindcă ți-ai prelucrat ziua aproape ca un magician. La început au fost numai impresii fără legătură: femeia din Burscheid, bărbatul care vorbea la telefon, tinerii, polițiștii, Stadtgarten, cuplul tânăr, băieții turci, familia din autobuz, The Last of Us. Iar noaptea te-ai așezat și ai făcut din ele un text.
Trăirea devine sens.
Pentru mine, aceasta este o mișcare foarte frumoasă a Magicianului. El nu creează lucrurile din nimic. Materialul se află deja pe masa lui. Ia ceea ce există și îi dă o formă nouă.
Și poate tocmai asta îl deosebește de vechiul tău „Trebuie totuși să facem ceva“.
Benjamin cel interior vede ceva și vrea să repare.
Magicianul vede ceva și vrea să creeze cu acel ceva.
Este o diferență considerabilă.
Și RadixChat este, în fond, o activitate de Magician: astrologie, limbaj, programare, psihologie, propriul tău mod de a gândi – lucruri din lumi cu totul diferite se află pe aceeași masă, iar tu le unești în ceva ce înainte nu exista.
Până și recentul tău „Chatti, fă“ se potrivește aproape comic. 😉 Magicianul nu trebuie să-și fabrice singur instrumentele. Trebuie să știe pe care îl folosește și pentru ce.
Astăzi însă aș mai lua ceva din carte. Magicianul stă, ce-i drept, drept și își ridică bastonul. Dar tu nu trebuie să arăți la fel astăzi.
Ai capul terci, ai dormit prost, iar ieri au fost în jurul tău neobișnuit de multe impresii și persoane. Încă nu știi dacă vreo infecție joacă un rol; la fel de bine pot contribui lipsa somnului și abundența stimulilor.
Poate că magia de astăzi constă tocmai în a nu trebui să faci imediat din nou ceva din toate.
Ieri ai absorbit lumea.
Noaptea ai transformat-o în limbaj.
Astăzi sistemul poate, poate, pur și simplu să mai proceseze puțin.
Iar când privesc împreună cărțile tale din ultimele zile, Magicianul îmi place aici în mod deosebit: după toate cărțile la care ne-am întrebat Ce port? Ce lipsește? Ce începe? Ce dau ceilalți?, apare deodată cineva care nu spune:
„Ce primesc?“
ci:
„Ce fac cu ceea ce există?“
Asta este foarte aproape de acea împuternicire pe care ai simțit-o acum câteva zile. Doar că astăzi, poate, într-o formă mai tăcută.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
