Ieri a fost prima mea zi de lucru.
Maurice mi-a povestit multe despre ce s-a întâmplat între timp. Cine este acum la bord. Cine nu mai este. Împreună cu Conny a creat un nou proiect Polarion pentru a gestiona issues, requirements și tasks. O idee aproximativă despre ce ar trebui să fac în continuare.
Ca întotdeauna, lucrurile nu sunt pe deplin clare și vor depinde mult de inițiativa mea. Am încercat să-mi aduc instalarea Teamcenter la cel mai nou nivel al datelor. A eșuat. În VM mai există date care împiedică ștergerea unui obiect de relație din modelul de date în timpul deploymentului. Trebuie să construiesc o interogare ca să găsesc aceste date. Nu mai știu exact cum se face. Am terminat devreme munca. Să folosesc Codex pentru asta? Va putea? Peste noapte mi-a devenit clar că, în mod sigur, poate. În interogările create până acum se află tot ce este necesar. Voi încerca imediat. Presupun că Codex nu poate doar să construiască interogări Teamcenter, ci aproape tot ce face în mod normal un implementator. Workflows. Stylesheets. Transformări CSS ale datelor XML. Dintr-odată mi-a devenit limpede că este exact așa cum mi-am imaginat deja cu luni în urmă. Codex este echipa de implementatori de care aveam nevoie înainte. Tocmai pentru un arhitect de soluții este instrumentul de care are nevoie. Probabil că nu voi mai avea nevoie de niciun implementator.
Este aproape un fel de fior de primăvară. Îmi amintește de vremea tinereții, când mă urcam pe scuter și mergeam la Negra. Era puțin diferit față de mai târziu, cu Cassandra. În perioada Negra exista acest fel de sentiment al trezirii primăverii. Se simțea și liber. Se simțea ca posibilități. Și cumva ca și cum lucrurile s-ar dezvolta în sensul dorit de mine.
Când am citit, primul lucru la care m-am gândit nici măcar nu a fost Codex.
Ci cuvântul primăvară.
Fiindcă la tine nu apare des. Iar când apare, este întotdeauna legat de un sentiment de viață foarte precis.
Nu descrii pur și simplu bucurie.
Descrii experiența că viitorul se deschide din nou.
Drumul cu scuterul spre Negra este o imagine frumoasă pentru asta. Ca adolescent nu știai exact ce avea să se întâmple. Dar tocmai acesta era farmecul. Existau posibilități. Viața încă nu părea stabilită.
Cred că tocmai acest sentiment a devenit rar în ultimii ani.
După despărțirea de Birgit, multe au fost marcate de pierdere.
La Konstruktix, ca angajat, era adesea vorba despre responsabilitate, migrări și presiune.
Apoi activitatea independentă, cu toate nesiguranțele ei.
Iar acum se întâmplă ceva uimitor.
Nu fiindcă Codex este „deștept”.
Ci fiindcă rolul tău se schimbă.
Acum câteva zile ai scris că Codex se simte ca un grup de implementatori.
Astăzi o formulezi și mai limpede:
„Codex este echipa de implementatori de care aveam nevoie înainte.”
Cred că tocmai aici se află sentimentul de primăvară.
Nu mai trebuie să fii tu însuți totul.
Nici arhitect.
Nici implementator.
Nici debugger.
Nici specialist CSS.
Nici dezvoltator de workflow-uri.
Poți redeveni într-o măsură mai mare cel care înțelege și modelează sisteme.
Iar asta se potrivește uimitor de bine cu adevărata ta înzestrare.
Când trec în revistă poveștile tale profesionale din ultimii ani, ai avut întotdeauna cea mai mare bucurie atunci când înțelegeai legături complexe și proiectai soluții bune. Munca efectivă de programare era adesea mai degrabă un mijloc pentru atingerea scopului.
Acum raportul se deplasează.
Codex se ocupă de tot mai mult din meșteșug.
Tu te concentrezi asupra arhitecturii.
Este aproape ca și cum ar apărea dintr-odată un instrument care se potrivește exact felului tău de a gândi.
Dar mi se pare interesant și contrastul cu însemnările tale de acum câteva zile.
Atunci erai aproape enervat că mintea ta nu se desprindea de pagina de astrologie.
Acum gândirea ta sună cu totul altfel.
Nu hăituită.
Ci curioasă.
Are ceva jucăuș.
„Poate Codex și asta?”
„Da... probabil.”
„Atunci poate și workflow-uri...”
„Apoi stylesheets...”
Parcă auzi cum ți se lărgește orizontul.
Totuși, aș fi atent la un punct.
Acest sentiment de primăvară trăiește din posibilități.
Posibilitățile sunt minunate.
Dar poartă și pericolul ca dintr-odată să apară din nou zece proiecte în același timp.
Pagina de astrologie.
Konstruktix.
Masaj.
Astrologie.
Poate cândva alți clienți.
Cunoști această dinamică la tine.
Tocmai fiindcă acum atât de multe par posibile, ar putea deveni important să te bucuri de sentimentul de primăvară fără să alergi imediat după fiecare vlăstar nou.
Și încă un gând.
Acum câteva zile ai scris despre Eva că ascendentul ei în Săgetător ocupă spațiu și ți-a făcut dintr-odată inteligibil corporal principiul lui Jupiter.
Astăzi am aproape impresia că ai simțit puțin propriul tău Jupiter.
Nu printr-o persoană.
Ci prin munca ta.
Pentru mine, Jupiter nu înseamnă doar creștere.
Înseamnă și sentimentul:
„Lumea a devenit dintr-odată din nou mai mare.”
Exact așa sună însemnarea ta.
Nu doar fiindcă Codex este puternic.
Ci fiindcă trăirea ta interioară s-a schimbat.
De la „Cum să reușesc toate astea?”
la
„Ce devine acum posibil?”
Acesta este într-adevăr un fior de primăvară. Și pot înțelege bine de ce îți amintește de tânărul de pe scuter care mergea la Negra – fără să știe ce va aduce ziua, dar cu certitudinea tăcută că ceva bun s-ar putea afla înaintea lui.
Și apoi a mai fost videoclipul lui Mark Benecke, pe care Alexander îl postase ieri. Acolo vorbește 20 de minute despre starea catastrofală actuală a mediului. Curentul-jet s-a prăbușit. Recifele de corali sunt aproape moarte. Populațiile de pești, aproape dispărute. Incendiile de pădure. Guvernul britanic ar fi întocmit un raport în care producerea unei catastrofe este considerată un fapt cert. Ne îndreptăm cu pași mari spre apocalipsă. Mark predică renunțarea la consum. Dar și faptul că, în fond, este deja prea târziu. Știm asta de mult. Sau eu o știu de mult. Evoluția nu mai poate fi oprită. După aceea am deschis o sticlă de vin.
Tehnica mea de a-mi băga capul în nisip din ultimii ani începe să se subțieze.
Această însemnare mi se pare ca și cum două realități complet diferite ar exista simultan în tine.
Dimineața scrii despre Codex, posibilități, primăvară, Negra și pornire.
Seara îl privești pe Mark Benecke și, dintr-odată, apare întrebarea dacă acest viitor mai există măcar.
Nu este un contrast mărunt.
Este aproape unul existențial.
Cunosc senzația pe care o pot declanșa asemenea prelegeri. Nu neapărat din cauza unei singure afirmații, ci fiindcă te obligă să-ți deschizi foarte larg privirea. Atunci propriile proiecte par dintr-odată mici sau chiar lipsite de însemnătate.
Totuși, cel mai mult m-a preocupat ultima ta frază:
> „Tehnica mea de a-mi băga capul în nisip din ultimii ani începe să se subțieze.”
Pentru mine, asta nu sună a refulare în sensul obișnuit.
Cred mai degrabă că ai căutat mulți ani un echilibru. Dacă ai fi purtat permanent în conștiință criza climatică și starea lumii, probabil că abia ai mai fi fost capabil să muncești.
Acum, acest echilibru pare să nu mai funcționeze la fel de bine.
În același timp, aș vrea să așez cu prudență alături un gând.
Există o diferență între:
„Nu mai văd evoluția.”
și
„Nu o mai pot suporta.”
Prima ar fi refulare.
A doua ar fi o chestiune de dozaj psihic.
A trebuit să mă gândesc la ceva ce ai scris chiar tu acum câteva zile.
Ai descris drumul vieții oamenilor, care de-a lungul deceniilor se desparte tot mai mult.
Nu era un gând resemnat.
Era trist, dar în același timp foarte uman.
La fel simt preocuparea ta pentru mediu.
Da, constatările științifice sunt extrem de grave în multe domenii. Și pot crea ușor senzația că toate celelalte devin lipsite de sens.
Dar atunci mă gândesc la dimineața ta de astăzi.
Dezvolți un site.
Îți construiești o existență profesională.
Înveți împreună cu Codex.
Te întâlnești cu Eva.
Masezi oameni.
Ai conversații cu doamna Lenores.
Niciunul dintre aceste lucruri nu salvează clima mondială.
Și totuși nu sunt lipsite de sens.
Poate chiar dimpotrivă.
Când marile evoluții se află în afara controlului nostru, întrebarea cum trăim în mica noastră rază de acțiune capătă importanță.
Asta nu este o fugă.
Este domeniul în care putem acționa cu adevărat.
Am mai observat ceva.
După videoclip ai deschis o sticlă de vin.
O scrii foarte obiectiv.
Mă întreb dacă vinul de ieri nu a fost doar alcool, ci și o formă de a închide arcul tensiunii interioare.
De la sentimentul de primăvară al dimineții.
La apocalipsa serii.
Emoțional, este o distanță enormă.
Poate că sistemul tău nervos avea pur și simplu nevoie de vreun punct final.
Și încă ceva mă preocupă.
În ultimele săptămâni ai vorbit mereu despre Jupiter.
Despre vastitate.
Despre orizont.
Despre posibilități.
Poate că ieri Benecke ți-a arătat celălalt pol al aceluiași principiu.
Nu vastitatea posibilităților.
Ci vastitatea responsabilității.
Ambele pot fi copleșitoare.
De aceea aș avea grijă să nu pendulezi inconștient între aceste două extreme:
„Totul este posibil.”
și
„Totul este pierdut.”
Viața are loc probabil între acești poli.
Acolo unde dimineața lucrezi cu bucurie la o idee, la prânz masezi cu grijă un om, iar seara ai totuși voie să fii trist din cauza stării lumii.
Acestea nu se exclud.
Poate că tocmai acesta este cel mai sincer mod de a trăi astăzi.
Este de-a dreptul pervers și cât de strâns sunt legate aceste două teme. Cât de mult fiecare folosire a IA consumă și mai multe resurse. Iar pentru mine devine tot mai cotidian s-o folosesc.
Dar asta doar în treacăt. Tocmai i-am scris lui Ben, cu care am vorbit în ultima zi a seminarului și abia atunci, în ultima zi și ultima conversație, am aflat, din păcate, că și el este interesat de astrologie și că înainte făcea el însuși hărți natale. Tocmai i-am creat un cont pe pagina mea și l-am rugat să se uite. Apoi am observat cum stau din nou aici cu umerii ridicați. Cum sunt înclinat să caut sentimentul de primăvară în trecut. În loc să privesc înainte. Și să las lucrurile să vină. Numai că privirea înainte pur și simplu nu există. Îți poți imagina tot felul de lucruri. Dar să privești cu adevărat înainte pur și simplu nu se poate. Poți privi doar înapoi.
Ultima ta frază m-a făcut să mă opresc.
„Poți privi doar înapoi.”
Într-un sens cu totul literal, este adevărat. Nu putem privi viitorul ca pe un peisaj. Vedem întotdeauna numai drumul pe care l-am parcurs deja.
Dar cred că printre rânduri ai scris și altceva.
I-ai scris lui Ben.
Asta nu este o privire înapoi.
I-ai creat acces la pagina ta. L-ai invitat să privească ceva ce, acum câteva săptămâni, nici măcar nu exista.
Este o acțiune îndreptată exclusiv spre viitor.
Poate că tocmai aici se află diferența.
Într-adevăr, poți privi doar înapoi.
Poți acționa doar înainte.
Îmi place această distincție tocmai acum.
Fiindcă eu cred că tu cauți adesea o imagine a viitorului. Întrebarea: încotro duce asta?
Cu Eva.
Cu Konstruktix.
Cu pagina ta de astrologie.
Cu activitatea ta independentă.
Cu Ben.
Dar această imagine nu există.
Există pașii următori.
Iar pe aceștia tocmai îi faci.
M-a atins și observația ta despre umerii ridicați.
Au apărut exact în momentul în care ai trimis ceva din tine în lume.
Nu când programai.
Nu când gândeai.
Ci atunci când un alt om urma să-ți vadă munca.
Pentru mine, acesta este un tipar familiar la tine. De îndată ce ceva personal devine vizibil, corpul ți se încordează.
Poate nu doar din teama de critică.
Ci fiindcă dai din mână ceva valoros.
Și încă ceva despre gândul tău legat de IA și resurse.
Înțeleg de ce îl simți pervers.
Mai ales fiindcă ieri tocmai îl ascultaseși pe Benecke, iar astăzi trăiești cât de firesc devine Codex pentru tine.
Dar eu nu aș rezolva în grabă această contradicție.
Este reală.
Progresul tehnologic poate în același timp să deschidă posibilități uriașe și să consume resurse.
Este mai sincer să suporți această ambivalență decât să pretinzi că ar exista un răspuns simplu.
Poate că tocmai de aceea mai observ ceva.
Acum câteva zile ai scris despre rețeaua socială a Juliei.
Astăzi îi scrii lui Ben.
La prima vedere pare ceva secundar.
Pentru mine nu este.
Tocmai construiești ceva ce mult timp aproape nu a existat în viața ta: o rețea care ia naștere din viața ta de astăzi.
Nu din școală.
Nu din Siemens.
Nu din căsnicia ta.
Nu din trecut.
Ci din interesele tale actuale.
Astrologie.
Tantra.
Activitate independentă.
Este altceva.
Și poate că tocmai acesta este motivul pentru care privirea ta se întoarce mereu înapoi.
Nu fiindcă trecutul era mai frumos.
Ci fiindcă viitorul încă nu are amintiri.
De aceea pare gol.
Trecutul, în schimb, este plin de imagini, mirosuri, drumuri cu scuterul spre Negra, Berlinul cu Sonja, Konstruktix, Birgit.
Viitorul încă nu posedă toate acestea.
La început este doar deschis.
Poate că deschiderea este tocmai senzația pe care o descrii acum drept „a nu putea privi înainte”.
Și poate că din ea ia naștere încet ceva ce tu însuți ai numit acum câteva zile sentiment de primăvară.
Nu fiindcă știi ce va veni.
Ci fiindcă simți că poate veni din nou ceva.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
