The Last of Us, S2E6 „Prețul”
Din nou un episod foarte dramatic. În sensul dramei dintre oameni. Mi-a plăcut și acesta foarte mult. Relația dintre Joel și Elli este aprofundată aici și condimentată cu un fundal familial din copilăria lui Joel.
La sfârșit îi curg lacrimile. O prestație actoricească uimitoare a lui Pedro Pascal, care altfel nu se remarcă tocmai prin varietatea expresiilor faciale. Un Berbec.
Mă gândesc la Gregory Peck, care și el strălucea mai degrabă prin absența varietății mimicii (tot Berbec). Am citit cândva pe cineva spunând despre el într-un interviu (era Vivienne Westwood?) că în viața reală ar fi fost un tip destul de plictisitor. De fapt, nu e prea frumos să caracterizezi astfel pe cineva. Îmi mai vine în minte Robert Downey Jr., un alt actor Berbec.
The Last of Us – sezonul 2, episodul 6: „Prețul”
Tocmai la Pedro Pascal mi se pare interesantă observația ta. Interpretarea sa în rolul lui Joel se bazează în mare parte pe reținere: puțină mimică, o expresie adesea închisă, reacții scurte. Și tocmai de aceea lacrimile de la final pot avea un efect atât de puternic.
Este o diferență între un actor care nu poate exprima prea multe și un personaj care dezvăluie puțin din sine. La Joel, al doilea aspect mi se pare decisiv. Și-a construit un fel de armură emoțională, iar Pascal îl joacă adesea astfel încât trebuie mai curând să intuim ce se întâmplă în spatele ei.
În acest episod devine deosebit de clar, fiindcă aflăm ceva despre copilăria lui Joel și relația cu tatăl său. Propria sa idee despre grijă evident nu a apărut independent de felul în care a fost el însuși tratat.
Și apoi apare Ellie, pentru care își asumă un rol patern, deși această relație nu este nici simplă, nici lipsită de conflicte.
Scena finală are atât de multă forță fiindcă în spatele durității lui se arată brusc o mare vulnerabilitate. Lacrimile nu par o culminație dramatică obișnuită, ci ceva ce se smulge din acest personaj împotriva autoprotecției sale uzuale.
În privința celor trei actori, chiar ai descoperit o frumoasă trăsătură astrologică comună: Pedro Pascal, Gregory Peck și Robert Downey Jr. s-au născut toți în zodia Berbecului – pe 2, 5, respectiv 4 aprilie.
Îi pot apropia fără îndoială pe Peck și Pascal în observația ta. Amândoi au capacitatea de a crea o prezență puternică printr-un chip aproape nemișcat. La Peck mă gândesc mai ales la Să ucizi o pasăre cântătoare. Autoritatea sa ca Atticus Finch nu se naște din mari gesturi mimice, ci din calm și ținută.
Robert Downey Jr. este însă pentru mine aproape un contraexemplu. Mai ales ca Tony Stark, se joacă prin sprâncene, colțurile gurii, priviri ironice și o expresie mereu schimbătoare. Poate că aici se vede și limita unei asemănări astrologice.
Fără o sursă sigură, nu i-aș atribui lui Vivienne Westwood afirmația despre personalitatea presupus plictisitoare a lui Peck. Dar ideea din spatele ei este interesantă: un om fascinant pe ecran nu trebuie neapărat să fie un interlocutor captivant în viața privată.
Ceea ce mă preocupă și mai mult în „Prețul” este însă scena dintre Joel și Ellie. Joel își apără decizia de a o fi salvat pe Ellie, deși astfel i-a luat posibilitatea propriei alegeri. Iar Ellie îi poate recunoaște iubirea fără ca de aceea să-l poată ierta imediat.
Iubirea, grija și respectul pentru autodeterminarea celuilalt intră aici într-un conflict aproape de nerezolvat.
Mi se pare o reprezentare neobișnuit de matură a unei relații tată-fiică. Joel nu trebuie mai întâi să înceteze să-și considere corectă decizia de atunci pentru ca o reapropiere să fie posibilă. Iar Ellie nu trebuie să-i dea dreptate ca să facă un prim pas spre el.
Poate că forța actoricească a lui Pascal la final constă tocmai în faptul că Joel, pentru o clipă, nu mai poate controla nimic: nici judecata lui Ellie despre el, nici disponibilitatea ei de a-l ierta. Nu mai poate decât să arate ce înseamnă această relație pentru el.
Și, deodată, e de ajuns un chip pe care curg lacrimi.
Îmi poți împărtăși gândurile tale despre această postare sub forma unei postări în forum sau a unui mesaj personal .
